Poveste pentru timpul prezent – Ruth Ozeki

Mi-am zis eu: ce tot citesc aceste cărți pentru adolescenți (mda, am un argument forte – ele sunt documentarea mea!), eu, care sunt o ființă atât de profundă și care ar trebui să citesc acele romane grele, care aduc probleme dificile în discuție… Bine, am decis, să mă întorc la lucruri de ținută – o carte de la Polirom ar intra între cele pline de sobrietate? Da, mai ales că se pare că are o premisă grozavă – o persoană între două lumi: biculturală, birasială, crescută într-o societate unde domina albul, dar cu gândul că e japoneză, pentru ca apoi când a ajuns în Japonia să aibă certitudinea că e americancă. Deși nu e cazul nostru – să fim așa de rupți în două, de cusuți din atât de dificile bucăți – este vorba, poate, și despre noi, pentru că ne mutăm în regiuni diferite ale României, avem prieteni care trebuie să se ducă în alte țări și nu știm cum să mai păstrăm legătura cu ei, cine vor deveni ei.

Cartea are 450 de pagini cu litere mici, ai putea zice că citești 900 de pagini, dar nu acesta este lucrul cel mai dificil. Dacă poveștile nu ar fi atât de intense, atunci cu siguranță că te-ai bucura de cele *900* de pagini, însă ele chiar te dor – eu când citesc așa ceva mă străduiesc să-mi caut un loc într-un spațiu unde nu apar oameni, unde nu mă deranjează nimeni, pentru că devin atât de impresionată de ceea ce este scris încât pot fi tare sconcs pentru cei care ar îndrăzni să îmi adreseze o întrebare în acele momente.

O avem pe Nao, care se mută din America în Japonia și devine a nimănui – pentru că nici părinții nu o mai iau în seamă, nici cei din școală nu o acceptă, nici celor pe care i-a lăsat în urmă nu le pasă de ea. (aici aș putea să vorbesc mult despre invidia pe care o simțim când alții vin din locuri unde noi nu vom ajunge niciodată sau despre cât de prost crescuți sunt cei care consideră că a tăia cu forfecuța sau cu unghiera din carnea cuiva înseamnă a se răzbuna pentru cât de prost trăiesc ei!)

Și o avem pe Ruth, care se află pe o coastă a Canadei, găsind jurnalul lui Nao și citind ce i se întâmplă acestei fete de nici 16 ani, descoperind o cu totul altă cultură, de care nu se simte atrasă, din care ar vrea să o scoată pe micuță… I se pare că jurnalul a ajuns la ea datorită curenților care au purtat toate lucrurile japonezilor de după celebrul cutremur japonez, cu toate implicațiile lui…

În carte se vorbește mult despre ecologie, despre influența omului în natură și despre singurătatea omului în societatea mai mică sau mai mare, despre faptul că un om poate distruge atât de mult din interiorul cuiva, făcându-l să se simtă mic, mic, în vreme ce altul poate să-ți aducă eliberarea, nu numai de sub puterea malifică a celor din jur, ci și din spaimele proprii. (în cele din urmă, este o carte despre influența spitualității asiatice asupra omului, în ciuda agresivității lui și a faptului că este agresat)

Trebuie să recunosc, amândouă lumile în care se desfășoară cartea – Tokio, insula Canadiană – au specificul lor și dau ochelarii de cal de pe ochii noștri la o parte. Al treilea loc unde se întâmplă cele mai importante schimbări este templul unde slujea bunica lui Nao și care s-a prăbușit la cutremur…

Una dintre cele mai importante teme este despre maturizare. Bunica avea 104 ani. Fetița, care spera să reușească să scape de violența colegilor și lipsa de responsabilitate a tatălui, o întreabă pe bunică la ce vârstă se maturizează omul, la care mucalita ei rudă îi răspunde – 105. Nici chiar ea, chiar dacă îi dădea cele mai bune sfaturi, nu se considera matură.

Pe de altă parte, doar gândul la vortexul planetar te macină emoțional (lăsând tensiunile umane deoparte!) – există 11 curenți mari pe planetă, doi dintre ei ajungând în Canada din Japonia și apoi își schimbă cursul în apropiere de zona de coastă din British Columbia. Cel mai mic dintre ei, Curentul Aleutin, se îndreaptă spre nord, cel mai mare o ia spre sud. El se numește Curentul Țestoaselor pentru că acestea se lasă purtate de el pentru a migra din Japonia către Baja… Curentul Țestoaselor se deplasează în sensul acelor de ceasornic, Aleutin în sens invers. Pe lângă curentul Kuroshio, care are și el ceva impresionant, acestea două sunt ca un inel de șerpi, fiecare mușcând coada celui din față. Kuroshio este doar unul dintre cei 4-5 curenți ce formează vortexul Țestoaselor… Fiecare vortex se deplasează cu propria lui viteză, iar lungimea traiectoriei orbitale pe care se deplasează se numește ton, ca muzica sferelor. Cea mai lungă perioadă orbitală este de 13 ani și stabilește durata fundamentală a tonului. Vortexul Țestoaselor durează un semiton – 6 ani 1/2. Curentul Aleutin – o pătrime dintr-o măsură de 3/4. Resturile plutitoare care se lasă antrenate de curenți și rămân pe orbitele lor sunt considerate parte din memoria curenților. Rata de evadare de pe orbită determină jumătate din viața unor resturi plutitoare…

Până la urmă, începi să vii la realitate – habar n-avem ce se întâmplă cu noi, dar în jurul nostru… Ca să știm ce se întâmplă cu noi, ar fi necesar să ne controlăm, să ne gândim la supelputelea noastră – a, nu știți ce este aceea? Superputerea! Căci fiecare om are o superputere atunci când încearcă să-l ierte pe cel ce-i greșește sau să-l lase să trăiască pe cel de care nu-i place…

Și de aici toate ritualurile cu specific budhist, zen etc…

Pentru cei interesați de aceste amănunte, dar și de mecanica cuantică – despre care se vorbește atât de mult în ultima parte a cărții, despre visul care poate să influențeze realitatea, despre lucrurile magice ce pot întoarce lucrurile din rău spre bine… Pentru cei care știu despre război și care nu au înțeles cât este de destructiv nu numai în victime umane sau în culcarea clădirilor, ci la multe alte niveluri – cartea este un bun prilej de meditație. O, nu, nu am vorbit despre restul lucrurilor care mai sunt abordate dintr-un singur motiv: mai trebuie să aveți și surprize. Unele vor fi grotești, cele mai multe absurde – poate vreo două vă vor bucura. În rest – o carte despre viață și rușinea care e atât de incriminată în Japonia, despre iresponsabilitatea conducătorilor și umilirea oamenilor.

Dificilă carte! Nu la citit, că pentru unul învățat cu literele se poate termina și într-o săptămână, ci la acceptarea ideii că viața poate fi atât de ridiculizată când este o minune!

 

Copacul vrajbei noastre

Film islandez. Merg la cinema de cartier, pentru că biletul este ieftin, iar filmele de acolo sunt nu numai dintre cele comerciale, ci și premiate pe la tot felul de festivaluri de artă. Titlul m-a atras mai mult decât orice, pentru că mi-am amintit de Iarba vrajbei noastre, care mi-a plăcut cum rar îmi place ceva.

Dacă ar fi să mă uit strict la scenariu, ar trebui să spun cuvintele Eclesiastului – nimic nou sub soare, ce a fost va mai fi și ce este acum a mai fost cândva… Absolut previzibil ca o relație care începe cu sex nebunesc să ducă la nașterea unui copil, fără cunoașterea dintre cei doi, iar după aceea fiecare dintre cei doi să-și găsească refugiul în te miri ce. Oricăruia dintre noi i s-a întâmplat să-i lipsească ceva și să dea vina pe cineva care i se pare suspect, pentru ca apoi să descopere obiectul sau să-și dea seama că în niciun caz cel bănuit nu era vinovat. Nimeni n-a scăpat de dispariția cuiva care i-a fost drag, fără să fie marcat și să tot aibă impresia că ar putea oricând să revină.

Cam acestea sunt ideile din cadrul filmului, dar finalul este atât de sângeros și de dement încât singura concluzie este *hai să comunicăm. Las de la mine, chiar dacă sunt în pierdere, pentru că e preferabilă această stare decât să-mi pierd viața…*

Nu știu de câte ori se va zice în fața unor astfel de expresii… *las de la mine* – ce a fost va mai fi. Poate că se exclamă asta așa de rar, de aceea există și atâta neînțelegere și tristețe…

Scandaloasa poveste a lui Frankie Landau-Banks

Matthew e un tip cu bani, care se îndrăgostește de Frankie. El are umor și e generos, chiar dacă la prima vedere te-ai gândi că, la banii lui, s-ar putea detașa de cei care nu intră în categoria *bogași și frumoși*. Prietenă cu M, F începe să înțeleagă un mecanism de gândire al băieților din gașca lui – și al lui! – fetele sunt drăguțe, putem fi politicoși, dar ele nu au mai mult decât atenția noastră când avem chef de ele. În rest, suntem în haita noastră și nu le acordăm atenție căci – sunt cu puțin mai prejos decât noi. Chiar dacă sunt cu puțin, dar ideea e că sunt! Mai prejos, da? 🙂 Așa că le evităm.

Frankie, puțin întărâtată de această atitudine, dar și de nesiguranța dacă e atrasă de M sau de prietenul lui cel mai bun, Alfa, începe un joc din care dorește să demonstreze că fetele pot manipula și pot conduce o întreagă bătălie în care bărbații sunt doar pioni.

Dacă mă întrebați pe mine 🙂 , jumătate din carte ar putea fi scoasă pentru că se cam tărăgănează intrarea în subiectul propriu-zis, dar dacă oamenii trebuie să scoată un număr de pagini, n-au decât să se întindă pe 297, în loc să rămână la 130…

Subiectul le poate da de gândit atât băieților care cred că fetele sunt niște păpuși Barbie, ca niște legume – pe care le culegi și le lași în frigider, pentru când ți-e foame, apoi închizi ușa, cât și fetelor care, în loc să comunice sau să lase în urmă astfel de băieți, se apucă să concureze, lucru care nu e deloc benefic – pentru viitorul lor, în primul rând, mai ales dacă băieții pot ieși basma curată datorită banilor părinților, iar ele nu prea…

Momentul nostru infinit – Lauren Myracle

Pe copertă stă scris de la David Levithan citire: *Una dintre cele mai intense povești de dragoste despre adolescenți pe care le-am citit vreodată.* Nu știu câte povești o fi citit el (vorba aceea: ești cea mai tare din parcare, când parcarea e goală.), dar pentru mine a fost o simplă croială de cuvinte pe scenariul – fata bună, băiatul rău, unde băiatul rău se tot dorește cu fata bună, dar Starrla, fosta lui (nici ea rea prin alegere – că nu era dintre cele cu de toate și voia să fie declarată prințesă, ci aparținea unei lumi triste, din care nu știa cum să iasă!) îl teroriza cu prezența.

Mda, dacă această terorizare ar fi fost mai intensă, dacă ar fi fost repetată la fiecare pagină, poate ar fi avut un fel de acțiune, însă la modul în care a fost descrisă, nu e credibilă.

Un lucru este cert: cartea mi se pare destul de slăbuță, un fel de a bate apa în piuă despre cum se ajunge împreună… Cred că ar fi posibil să te bucuri de o astfel de carte doar dacă nu ai alta la îndemână. Sau, ca să fiu pozitivă, dacă vrei să mai înveți niște exprimări interesante, dacă vrei să cunoști stiluri de adolescenți americani. Dar ca un volum care aduce ceva nou, nu…

E considerată carte 14+. Eu aș pune-o totuși după 16… Dacă vă aventurați să o citiți, veți vedea de ce.

Tout en haut du monde – La capătul lumii

Probabil că dorul de-a auzi niște cuvinte în franceză m-au determinat să văd filmul (realizat în 2015), altfel nu-mi pot imagina de ce am reușit să stau să se și termine. Nu că nu ar fi drăguț și nu ar fi subiectul interesant, dar – studiu de caz pe om mare, nu mai zic de cel pe copii mici – am înțeles apoi că tocmai lipsa de strălucire specifică celorlalte desene mă determina să tot refuz vizionarea. Însă am rămas pe metereze, curioasă de întâmplarea în sine și mai ales pentru a observa un aspect care este reprezentativ pentru film – stilul este inspirat de posterele feroviare americane din anii 1940.

Culorile nu sunt sofisticate, nu se varsă niciun pic de sânge, deși e vorba despre un drum neobișnuit, spre Pol, cu ceva pățanii… Eu mă întreb cum de n-am auzit despre această peliculă – a, dar ce întrebare este aceasta? Reclamă se face unui anumit gen de filme nu celor din care poți învăța istorie și geografie 🙂 , ori despre o pasiune pe care o duci la capăt cu prețul vieții sau despre un sentiment pentru bunicul tău, care te împinge să le demonstrezi tuturor că el a dus la capăt ceea ce a început (nu, așa cum râd toți, era numai un visător neputincios!).

Sacha, fetița de 15 ani, nu prea este pe gustul părinților ei, care-i oferă primul bal, iar ea visează să-l repună în drepturi pe Oloukine, bunicul ei, dispărut în încercarea de a revendica Polul Nord pentru Rusia. Întâmplarea se desfășoară în anul 1882 – supărându-i pe părinți, ea fuge de acasă, având asupra ei cerceii de la bunic și amănunte despre călătorie – scrise de mâna lui.

În vreme ce bunicul dorea să pună steagul rusesc la Pol, fetița mai degrabă își dorește să reabiliteze imaginea lui, străduindu-se să găsească nava lui, dispărută. În călătoria ei, învață multe, de la faptul că poate fi înșelată, până la a fi slujnică, pentru că prințesele care nu au unde dormi, dar au un scop, se apucă de treabă, nu stau pe gânduri.

Lumea ghețarilor este plăcută pe canicula aceasta, dar nu numai pentru senzația pe care o creează pentru cel încălzit, ci mai ales pentru grandoarea pe care o redă: iceberg după iceberg, revărsare de umbre și lumini, ceață, crăpături în gheață,  vânturi nemiloase. Și păsări în zbor… 

Un cu totul alt film pentru copii decât cele obișnuite – un adevărat film!

Christopher Robin – arta de a nu face nimic

Nu că ar fi pentru cunoscători, dar realitatea este că acest nume aparține unei părți a lumii – cea care a citit despre Winnie the Pooh și care i-a acceptat existența ursulețului fără a-l judeca după … prejudecăți (oare de ce e ursuleț și are nume de fetiță etc etc). Mie îmi place Winnie, ani de zile mi s-a spus Tigrilă (prietenul lui cel vesel), pasiunea pentru bufnițe am deprins-o odată cu citirea cărții și descoperirea prietenei lui înțelepte, înaripata cu idei. Așa că eu nu vreau să scriu despre personajele filmului, ci despre o … nelămurire.

Tema principală a filmului este timpul – pe care nu-l ai pentru tine sau pe care îl ai pentru munca ta cea atât de importantă. (De aici pleacă toate ideile celelalte: relația cu cei din familie, lipsa de lângă ei, îndepărtarea de propria-ți persoană, uitarea dorințelor pe care le aveai cu privire la viitorul tău, pur și simplu netrăirea vieții pentru tine, ci pentru un ideal al cuiva care te folosește ca o treaptă… etc)

Petrecerea timpului făcând nimic este o adevărată artă pentru că cere un echilibru perfect: sunt destui care nu fac nimic și-și fac un deserviciu și sunt atât de puțini care nu fac nimic pentru a-și face o plăcere…

Coloana sonoră a filmului ne aduce aminte o melodie veche care vorbește despre minunata stare de a fi ocupat cu a nu face nimic, lucru care-ți iese foarte bine. Cel mai bine. Dar nu ceva în genul celor care se află pe marginea drumului de dimineața până seara și cer ajutoare sociale. Nu ceva care să te încadreze în categoria *trântor*; eram în Grecia și un cerșetor avea un casetofon care urla în disperare, în vreme ce el fuma și înjura cât de greu o duce, se ridica și mai dansa puțin, apoi se apuca să strige: Ajutați-mă și pe mine, ajutați-mă și pe mine… Nu, nu statul acesta pe bară numai pentru că ți-e așa de lene să lucrezi încât preferi să te manifești zgomotos decât să pui osul la treabă. Este vorba despre înțelepciunea de-a face o pauză în miezul activității, dacă este nevoie de ea, despre inteligența de a ști când cei dragi trebuie să fie cu tine și a alege atunci să fii și tu cu ei, nu cu munca, despre mintea din urmă care vine odată cu îmbolnăvirea, dar care devine mintea de la tinerețe – să nu ajung sclavul stresului și depresiei: voi sta puțin.

M-am întristat pentru oamenii care sunt pe drumuri 20 de ore din 24, dar m-am săturat și de oamenii care se plâng că n-au de niciunele, dar nu s-ar da duși din cârciumă, de la tv sau de pe banca din fața blocului…

Arta de a nu face nimic înseamnă să te oprești la timp și să pornești la timp – să fii un fel de ceas … uman. Nu, nu ai 24 de ore numai pentru locul de muncă și nici numai pentru distracție. Ai 8 ore pentru împlinit meseria, 8 ore de odihnă și 8 ore de bucurie, pe lângă celelalte 16 ore de până acum – căci și meseria și somnul tot bucurii sunt.

 

Avioane de hârtie – Dawn O*Porter

*Ar trebui s-o încurajez, dar nu pot să mint. Oricât de răutăcios ar suna, cred că e în regulă să fii sinceră în legătură cu rolul oamenilor în viața ta. Te salvează pe tine sau pe ei de la dezamăgire, dacă nu poți să continui cu minciuna. Când mi-am dat seama că nu aveam să fiu niciodată la fel de importantă pentru Carla și Gem, cum sunt ele una pentru cealalată, a fost una dintre cele mai mari revelații din viața mea. Nu vreau s-o duc de nas pe Margaret. Știu că prietenia noastră nu va trece dincolo de Tudor Falls. Suntem oameni diferiți.*

Adolescenții din zilele noastre – marea lor masă! – nu se gândesc la viață, ci la distracție, spunea cineva. Poate pentru că ceea ce li se dă să consume este distracție. Atâta vreme cât sunt îndoctrinați cu ceea ce nu există și mintea lor ne e făcută să viseze la vârcolaci și fantome, nu se vor putea ocupa serios de relații și responsabilități.

Deși pentru unele gusturi *Avioane de hârtie* este o cartea cam fără perdea, ar fi preferabil să fie citită de un adolescent decât … (aici intră toate titlurile cărora li se face reclamă că ar fi cărți pentru copii, dar care nu sunt realiste!)

De ce merită citită?

• pentru că atinge subiecte sensibile (divorțul și moartea) arătând nu numai care este reacția fiecăruia dintre cei implicați, ci și emoțiile nespuse
• poți observa cu luciditate consecințele distracției *la disperare* sau iubirii nestăpânite
• ai impresia că ești la un meci de ping-pong, lucrurile se schimbă rapid – cartea e realizată ca o mărturie a mai multe persoane, trecându-se de la una la alta ca într-un documentar de bună calitate
• urmărești cu interes punctele de vedere ale fiecăreia dintre fetele implicate, observând cât de diferit pot percepe ceilalți faptele celor din jur și cum le pot judeca, înșelându-se sau având dreptate
• înțelegi importanța comunicării, atât în prietenie cât și în familie
• îți vine să te apuci să scrii bilețele și să faci avioane de hârtie din ele, să le trimiți celor dragi – lucru foarte bun, de fapt, pentru că acesta este unul dintre trucurile recomandate de specialiști și pentru părinți și pentru partenerii din cuplu – să lase bilețele pentru copii sau iubiți, ca semn de apreciere

Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, apare și lucrul care mi-a plăcut mie cel mai mult – cele trei planuri ale iubirii – obsesie. Mama lui Flo, Tușa Jo și Renee sunt trei ipostaze foarte interesante, pe care poți face studiu de caz. În vreme ce prima nu reușește să învețe să uite, cea de-a doua învinge spaima de singurătate la mijlocul vieții, iar Renee se dezmeticește înainte de 16 ani. Pentru o societate în care toți suspină după *prima iubire*, această carte este un semnal de alarmă: maturizați-vă și căutați respectul, nu numai senzația.

 

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman

Există și film, pentru că această carte fiind bestseller internațional, *cartea perfectă*, cum o numesc unele cronici, era imposibil să nu se hotărască și dramatizarea ei, dar… Un mare dar… Puteți viziona filmul și nu veți înțelege pe deplin de ce este considerat un roman comic – da, joacă bine actorul din rolul lui Ove, chiar așa mi-l imaginasem, însă toată năvala aceea de cuvinte ironice și nărăvașe pe care le redă scriitorul în cartea de 428 de pagini, nu pot să fie rostite… (Aceeași problemă am avut-o cu filmul care a apărut după cartea *Castelul de sticlă* – nu, nu e corect să vezi filmul, pierzi toată frumusețea cărții. Nu mai există niciun pic de emoție cu privire la destinul fetei – filmul începe cu ea mare, realizată, cartea începe cu povestea micuței fetițe care se arde și nu știm ce îi rezervă viitorul; poate să fie o celebritate sau poate să fie la pușcărie și să-i povestească unei reporterițe care se află acolo, pentru a-și face un reportaj…)

Un bărbat pe nume Ove seamănă puțin cu Forrest Gump; încearcă sărmanul om să moară și nu reușește, pentru că cei din jur au atâta nevoie de el încât îi arată că merită să trăiești, chiar dacă ți-ai pierdut soția care era cultă, în vreme ce tu erai incult, dar cinstit…

Chiar dimineață citeam un articol despre Giuseppe Giordano, un bărbat de 70 de ani, care poartă cu el fotografie soției sale oriunde merge. Orice lucru îl face în memoria ei, zi de zi. Bătrânelul din Italia și-a pierdut soția în urmă cu mulți  ani, dar nu renunță la dragostea vieții lui. Ia rama cu fotografia soției la plajă, pentru a admira împreună apusul – cam așa făcea și Ove când era vorba despre soția lui – Îi ducea zilnic flori la mormânt, îi îngrijea piatra de mormânt cu duioșie, de parcă i-ar fi mângâiat ei umerii, îi curăța de praf poza și o privea cu dragoste, apoi așeza rama la geam să nu cumva să îl vadă când încearcă să se sinucidă, pentru că știa că nu ar fi de acord cu acest gest…

Observațiile lui Ove sunt realiste, ale unui bărbat de 59 de ani obligat să iasă la pensie – măcar lucrul îl ajuta să uite de moartea soției. După aceea, ce mai avea de făcut? Doar să observe că nimeni, dar nimeni nu mai vorbește altceva decât despre mâncare – lunch! – și niciunul nu mai știe cum să se urce pe scară, ca să facă o reparație…

Dacă tot l-am comparat până acum cu 2 persoane, să mai fac o comparație – e ca o carte pentru adolescenți scrisă în epocă: (în epoca de aur, da, nu în cea de piatră!) trebuie să arate partea frumoasă a fiecărui om, trebuie să scoată în evidență fiecare aspect al situațiilor, trebuie să bifeze toate categoriile sociale, sexuale și intelectuale, trebuie să se termine cu un bătrân care nu mai face gestul la care se gândea cu atâta convingere pentru simplul motiv că viața merită să i se cânte un imn frumos.

Decât să citesc o carte în care oamenii se luptă între ei, reprezentând corporații care vor să distrugă lumea, prefer să citesc Un bărbat pe nume Ove, pentru că scriitura este prietenoasă, ușor de înțeles, descrierile inimii sunt coerente, expresive… Este imposibil să nu intri în toate cotloanele personajelor.

Ar fi interesant dacă fiecare dintre noi ar scrie un roman despre sine Un bărbat / O femeie pe nume… 🙂

 

Webstock 2018 – bloggerii sunt așteptați…

… să se acrediteze gratuit.

10 ani de la prima ediție – ediție aniversară specială… O ediție memorabilă…

Acreditarea pentru participare la Webstock 2018 se poate solicita pe site.

5 octombrie este data pe care trebuie să o puneți deoparte pentru acest eveniment.

Toți cei care au derulat în acest an proiecte personale sau de brand sunt invitați să se înscrie la Awards.

#webstockro.