Se duce anul de sfârșit de lume …

Blog of the Year 2012

🙂

Ce am învățat eu de la blogul meu în acest an?

Probabil că a fost cel mai greu dintre ultimii 14 ani din viața mea. Eu în general nu-mi pierd timpul cu lamentările sau cu a povesti în ce constă greul. Dacă sunt 60-70 de ani de trăit și cele mai multe momente sunt dificile, penibile, grele, ce rost are ca pe cele puține pe care le mai am să le petrec amintindu-mi necazurile și faptul că nu au cale de ieșire? Da, suferința din copilărie mi-a prins bine – m-a educat să caut clipele de bucurie, să le observ, să le creez, să nu le las să treacă pe lângă mine, să le ofer pentru cei care trec acum prin ce am trecut eu cândva.

Blogul a fost prima mea experiență de perseverență – nimic din ce am făcut nu a fost serios, nu mi-a dat un ritm, nu mi-a creat un sistem. Blogul m-a educat să îmi fac timp pentru el – prin tranzitivitate, am înțeles că trebuie să îmi fac timp pentru orice alt lucru, cu aceeași seriozitate! (sper s-o fac 🙂 )

Blogul mi-a adus câteva prietene de excepție, de la care am învățat principii de viață, prietene față de care m-am simțit utilă și care mi-au oferit din timpul sau scrisul lor. (Mulțumesc celor care au purtat cu mine o corespondență pe mail, pentru că despre ele este vorba.)

Principiul după care mă călăuzesc eu, însă, este nu numai *ce-i în gușă și-n căpușă*, ci și *ce scriam, eu trăiam*. Nu îmi plac oamenii care scriu pentru a impresiona și apoi îi descoperi niște impostori, niște falși. Iar blogul mi-a arătat anul acesta că există pericolul, ca și pe Facebook, să vrei să pari minunat și tu să fii un vierme. Acum, eu nu judec pe nimeni pentru că e vierme – și eu mai sunt câteodată. Însă dorința mea pentru 2013 este ca blogul să mă ajute să fiu naturală, să nu apar și să nu vreau să fiu vreodată falsă, pentru a impresiona.

Mulțumesc încă o dată celor care trec, tăcuți sau limbuți 🙂 , pe aici. Și celor care scriu despre lucruri care mă pasionează! Un an bun, bun de tot!

Un nou motiv să-l iubesc…

pe Tudor Gheorghe.

De la 6 ani am fost la spectacolele lui, de la concerte la piesele de teatru în care a jucat (da, nu am pierdut nicio reprezentație de a lui din orașul meu, în epoca de aur!). Îl ador, ca toată lumea, de fapt, dar aseară am aflat un alt argument pentru a-l iubi.

După ce mama a dat gata cele două țări cu S care-ar fi interesat-o în Europa – Suedia și Spania, s-a gândit să facă o schimbare. O schimbare? Cam mare, desigur, dar nu la litera țării. SUA.

Actele ei sunt pe rol și a fost la luarea amprentelor. Acum, e mama mea curajoasa curajoaselor, a rezistat ea la bumbăceala soțului și la chinul cancerului, dar între autoritățile americane, s-a cam pierdut nițel.

Unul dintre ofițeri îi zice în limba țării: *Sunteți din România… Știți să vorbiți engleză, că altfel e nevoie de translator.*

Mama: *Doar spaniolă.*

Ofițerul consternat: *Se vorbește spaniola în România?* (săracul, el privea din perspectiva popoarelor care îi iau cu asalt pe americani, nu se gândea că românii au invadat Spania 🙂 ).

*Nu, dar pe aceasta o știu eu vorbi, pe lângă română.* (ce să mai spună că n-a învățat-o la școală, ci la școala vieții, ce să mai dea detalii – dar chiar realizați că sunt cel puțin 1.000.000 de români care vorbesc spaniola ca a doua limbă a lor? )

Ofițerul și mama încep să vorbească în spaniolă și mama se mai destinde. Când însă i se aude numele prin stație, cerându-i-se să intre în camera de amprentare, mamei i se sfârșește viața și simte că leșină, abia poate să se târască spre cameră, pentru ca apoi, intrând, să ofere un zâmbet laaaaaaaaaaaaarg îngerilor care o ajutau. Tudor Gheorghe era în cameră, angajat al guvernului SUA. 🙂

*Mamă, de cântat n-a cântat* – mi-a spus mama – *nici cu vocea, nici cu instrumentul și mi-a vorbit doar în spaniolă, n-a vrut cu niciun chip să zică vreun cuvânt în română, 🙂 dar faptul că semăna cu el, m-a făcut să redevin eu.*

Realitatea că Tudor Gheorghe are o sosie americană i-a redat viață mamei. Uneori, faptul că cineva seamănă cu o cunoștință de-a noastră, ne face să prindem aripi, curaj, atunci când ne e mai frică. La 14 ani, cineva-mi spunea că semăn atât de tare cu Naussica, o colegă de facultate, că îi trece de dor de grecoaică. Sper să mai semăn cu mulți alți cunoscuți de-ai oamenilor care au probleme, pentru ca prezența mea să-i ajute pe oameni, să-i scoată din necaz, măcar prin iluzie, dacă, faptic, nu pot face nimic pentru ei.

Am fost la Vocea României

Un prieten minunat s-a gândit să-mi facă acest cadou cu ocazia sărbătorilor, iar eu am primit cadoul împărțindu-l cu fiul meu 🙂 . Studiourile MediaPro sunt în Buftea – înainte să intrați în Crevedia, care se vede la orizont, faceți la stânga. (Acea Crevedia care pe vremuri oferea celebrii pui. Acum nu mai știu dacă mai au vreo Avicola – cum ar fi să mai aibă, de vreme ce acum toată lumea vrea pământ în apropiere de București pentru a-și face casă?) Când vă veți uita în zare, veți descoperi o intrare ca de castel, iar dacă veți avea fetițe prin jur vor jura că nu mai pleacă din acea parte de lume, crezând că dincolo de gard e chiar ceea ce s-ar promite. Ei bine, distanța dintre *castel* și *ca de castel* este mai mare decât cea dintre generații 🙂 . Înăuntru veți găsi vechile studiouri ale România Film, niște clădiri ceaușiste, șterse, dar felicitări lor că și le-au însușit și că le folosesc – mă rog, că s-ar putea realiza și niște lucruri mai elevate, e altă problemă!

Scopul *descinderii* noastre acolo a fost pur educativ – să-mi învăț copilul niște lucruri despre viață și să observ profesionalismul oamenilor. Nu voi da toate detaliile (cine ar fi interesat de așa ceva?), dar voi  reda câteva lucruri mai interesante.

1. Respectați pauzele de publicitate – 🙂 nu credeam să ajung să spun asta, dar nici nu puteți bănui câte lucruri importante se întâmplă în timpul lor. Ca mare vedetă, te schimbi, ceri machiajul (și el nu vine niciodată – sincer, eu aș fi dat-o afară pe femeia aceea care nu înțelegea că e nevoie de ea cum se termină o parte a scenariului! Poate sunt dură, dar mi se pare normal ca fiecare să-și facă treaba, la timpul potrivit, nu să te lași căutat, cerut, așteptat.). Ca om din public, ai și tu posibilitatea să te duci să bei niște apă, să ronțăi ceva, să te aerisești (da, chiar a fost cald aseară; și dacă eu spun asta, atunci se poate crede, pentru că de obicei în platoul de filmare, în care colegii mei transpiră, eu încep să dârdâi!). Iar ca angajat la ProTV, poți fi sărbătorit – aseară, în timp ce unii se plictiseau din cauza publicității, în platou i s-a cântat operatorului Foca, cel dintru începuturi la tv. (Acum, eu înțeleg entuziasmul vedetelor de acolo și respectul pentru colegul lor – nu numai că el face posibilă observarea muncii lor, dar dacă mai sunt și de zeci de ani împreună… Mă gândesc la mine și la cei doi colegi alături de care sunt de la începutul firmei noastre. Ne zicem *fosile* și când ne întâlnim parcă se simte în aer atmosfera de după *90, stilul începutului, relația profundă care s-a stabilit de-a lungul a 20 de ani… Băieți, v-am admirat aseară pentru că iubiți Foca voastră și mă bucur că și eu am *focile* mele!)

2. Faceți-vă temele înainte de a vă apuca de o treabă – prompterul îi ajuta pe cei ce vorbeau, iar când vorbeau liber se simțea. A-ți face temele (în cazul lor!) însemna să te gândești ce ai de spus, în caz că… în caz că… în caz că… Improvizația merge, când ești la teatru de specialitate, dar, pentru un spectacol de amploarea celui de aseară, era nevoie de altceva. În plus, lucrul care nu mi-a plăcut deloc a fost faptul că se divaga de la subiectul important – oamenii care cântau și care stăteau ca pisicuțele așteptând un cuvânt bun! – la cele auxiliare – discuțiile interminabile dintre vedete. (Acum, o fi acesta formatul emisiunii și prin asta afirm că nu-mi place; însă nu înseamnă că sunt cusurgioaică, ci că ridicarea în slăvi personală sau a unuia pe celălalt ar putea să se facă la un pahar, în afara filmărilor – și da, îmi plac glumele, dar nu gust prea mult presiunea făcută asupra altora prin glume ieftine – și doar aveți bani, băieți 🙂 , nu sunteți sărăntoci! 🙂 )

3. Cel mai simplu în viață este să nu te atașezi de ceva – așa nu are ce să te deranjeze, indiferent ce s-ar putea întâmpla, indiferent ce ar interveni. Așa eram eu aseară – neimplicată emoțional, pentru că nu urmărisem deloc emisiunea! – nu aveam nicio emoție cu privire la cine câștigă, ci m-am bucurat de tot ceea ce se oferea. Când ești partizan al unei idei sau vrei neapărat să o imprimi și celorlalți sau cauți neapărat măcar să o faci cunoscută. Așa că ești obsedat să găsești momente potrivite pentru a-ți împlini planul sau ești sub presiune pentru rezultat. În vreme ce eu am trăit ore relaxante, pentru cei aflați în concurs, pentru rudele lor, pentru prietenii lor – cum o fi fost? Acum, vorba aceea, nu le plâng de milă, că fiecare și-a făcut destule cunoștințe și chiar dacă nu a împușcat premiul din prima fiecare are deja niște contracte semnate… Dar e o lecție de viață; evident, pentru fiul meu, doar pentru el, că noi ceilalți deja știm aceste chestii, nu? 🙂

Lucrul care l-a pus cel mai mult pe gânduri pe fiul meu a fost faptul că Smiley a purtat căciuliță, în timp ce a cântat cu Tibi. Fiul meu, adolescent care ar vrea să facă ceea ce toată lumea face, să nu cumva să iasă din tiparul mulțimii, nu l-a apreciat pe Tibi pentru că a ieșit din normalul prezentat de restul lumii. Faptul că și S a făcut aceasta, l-a pus să se întrebe dacă nu cumva e mai bine să fii tu însuți decât să-ți fie teamă de gura lumii. Și doar pentru acest lucru și tot merita să participăm la Vocea României. 🙂

P.S. Despre orice altceva, răspund dacă sunt întrebată. Ar mai fi multe de spus, dar, după cum nu-mi plac postările interminabile la ceilalți, nici mie nu-mi place să plictisesc sau să țin pe cineva de la îndeplinirea sarcinilor personale.

I denne søte juletid

Urări de Crăciun

Aseară am colindat pe bloguri necunoscute, pentru a vedea ce tipuri de urări se postează cu această ocazie. Eu am văzut rar Moșul, lucru care mi se pare bun – asta ține o vreme, cât ești copil, câțiva oameni de zăpadă – așa, da, asta-i muzica ce-mi place, doar e iarnă și asta reprezintă iarna!, foarte multe globuri strălucitoare, măcar de efect și tot erau minunate… Am găsit o singură iesle și aceea de o dimensiune minusculă!

În schimb, am găsit pe un blog această recomandare, care mi-a adus inima la loc – are melodie și imagini care se potrivesc sărbătorii pe care pretindem că o *ținem*.

Pruncul nu pleacă din iesle… important este să nu aruncăm noi ieslea din curtea noastră.

John Denver – Christmas like a lullaby

Sărbători fericite.

Sărbători pe înțelesul tuturor.

Două colinde din zilele mele grele

Uneori, viața este ciudată. Pentru că tu nu te dezmeticești, rămâi confuz și nu mai înțelegi pe unde să mergi. Am avut unii ani în viață când mi se părea că toate algele Mării Negre s-au pus între mine și drumul cel bun pe care trebuie să pășesc. Cred că cei care au trăit asta, înțeleg foarte bine senzația. În cei mai dificili ani, Singurul Ajutor a fost Cel despre Care se cântă acum. Oamenii habar n-au prin ce treci, oamenii n-au putere să te ajute, chiar dacă te iubesc și ar vrea să facă asta. Singurul Care rămâne cu tine, indiferent de situație este El. Mulțumesc, Doamne.

 

Cum poți întineri dacă descoperi că îmbătrânești?

O revistă de femei dădea un prim semn al îmbătrânirii – nu mai porți tricouri cu inscripții. Ei? Purtați? Dacă nu, repede la magazin și alegeți unele (potrivite cu statutul vostru și puterea de a digera figurile existente pe piață 🙂 ).

Zilele acestea am descoperit singură un semnal de alarmă – atitudinea față de ger. De câte ori se anunță vreun cod, cum reacționați? Stați în casă sau ieșiți, indiferent ce s-ar întâmpla, pentru că vă cheamă datoria sau pentru că vă faceți un motiv de a pleca – așa cum fac tinerii? Eu am descoperit că sunt dintre cei din prima categorie, deci … bătrânicioasă. Păi, când trebuia să fie seminarul despre scrierea personală, gândeam că

1. ne vor scrie pe mail că nu se mai ține

2. vor da telefon că se amână

3. eram în troleu, mergând spre locație și speram ca, odată ajunsă acolo, să aflu că nu e nimeni și că trebuie să plec, evident cu scuzele de rigoare pentru că s-a putut întâmpla așa ceva 🙂

Și cum a fost? Pentru că cei de acolo erau toți tineri (nu contează vârsta, ideea e că se încadrau la caracteristica *nu-mi pasă de ger*)… abia mai erau 5 scaune libere, iar zeci dintre ele (mai ales fotoliul pe care îl ador eu!) ocupate.

Plecând de la seminar, mi-am propus să întineresc, m-am dat jos din troleu și am colindat prin Târgul de Crăciun al Bucureștiului, cel din fața Universității. Soluție pentru a schimba derularea anilor, dinspre limita superioară spre cea inferioară? Faceți ce făceau bătrânii noștri care și acum sunt tineri – înfruntau vremea. 🙂

Și vremurile. Care apropos nu se vor opri azi din curgerea lor.

Nu, nu vine sfârșitul lumii, oricât de multe provizii și-ar fi făcut unii!

Și da, e minunat să fii tânăr, adică să nu-ți pese de friiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiig!

Fundația Calea Victoriei, Scrie despre tine și *bluebell* de Armenească

Ultima zi de lucru din acest an. După lucru, am fost la fundația Calea Victoriei. Acolo are loc Târgul de Delicatese Culturale, din care vă invit să gustați căci și mâine mai e o zi. Pentru informații, aici. La târgul respectiv, am reușit în sfârșit să văd o ilustrație de carte de copii care să mă entuziasmeze. Am cunoscut-o pe Arina Gheorghiță. 

Nu m-am mai simțit singură pe lume în dorul meu după cărțile de la editura Ion Creangă; e prima dată când îmi regăsesc, într-un artist plastic, ideile despre ce înseamnă o carte pentru copii . Țineți-mi pumnii: poate că vor ieși niște cărți bune de aici. Oricum, o prietenie sigur va fi!

Pe de altă parte, eu, care eram atât de entuziasmată de Vera Ion, am fost crunt dezamăgită de seminarul din seara asta. Am fost și la seminar plătit și s-a prezentat la fix. Dacă m-am dus la cel din seara aceasta a fost din respect, dar s-a purtat cu noi demonstrând inversul a ceea ce arătam eu… trecuseră 30 de minute de când anunțase că începe întâlnirea și ea nu se prezentase. Nu mai adaug nimic. *Cele rele să se spele*

O ultimă informație, pentru bucureștencele care, ca și mine, au prostul obicei să caute haine sport – copilăroase, un anunț foarte important: am descoperit la Armenească, exact peste drum de biserică, un magazin superb cu astfel de rochii. Eu, care nu pot, nu vreau și nu sunt interesată de clasic, elegant, sexy, găsesc rar lucruri de care să fiu mulțumită, care să mă reprezinte, iar acolo am găsit o sumedenie de modele. Evident, am arestat câteva. A, cum se numea… bluebell… (pe fond albastru. Cu b – mic. Se pare că e creat pentru mine, care scriu la comentarii fără litere mari 🙂 . Știam eu că așa se caută cei ce se potrivesc 🙂 )

Sărbători cu oameni de zăpadă. Colind suedez

Am primit pe FB o poză de sezon. Superbă!

Și melodia mea preferată în zilele cu zăpadă – din îndepărtata Scandinavie.

Jul, jul, strålande jul, glans över vita skogar,
himmelens kronor med gnistrande ljus, glimmande bågar i alla Guds hus,
psalm, som är sjungen från tid till tid, eviga längtan till ljus och frid!
Jul, jul, strålande jul, glans över vita skogar!

Kom, kom, signade jul! Sänk dina vita vingar
över stridernas blod och larm, över all suckan ur människobarm,
över de släkten, som gå till ro, över de ungas dagande bo!
Kom, kom, signade jul! Sänk dina vita vingar!

Femeia. Vârstele bărbatului explicate prin comparaţia cu avionul

Ok, toată lumea comentează despre femei, cum că arată mai rău decât bărbaţii, după o anumită vârstă, în filmele americane chiar şi femeile care sunt mai tinere decât bărbaţii par trecute, pe Descoperă am … descoperit că femeilor li se duce mintea mai repede cu pluta decât bărbaţilor… Ok, despre femei se scot mereu vorbe care să le înţepe, de genul

1. Din faţă – păpuşă, din spate – mătuşă.

2. Din spate, liceu, din faţă, muzeu.

Am primit pe mail şi vârstele femeii, din toate punctele de vedere, dar ia te uită că s-a gândit cineva să creeze şi vârstele bărbatului, prin comparaţie cu avionul. Dacă ştiţi cui aparţin, daţi-mi de ştire, să-i trec omului aici numele, să fie lăudat de unii şi hulit de alţii.

Euromall Pitești

Că e mic, e mic. Dar e tare drăgălaș cu ursuleții lui și cu luminile specifice iernii. Am fost sâmbătă la Pitești și cum era chiar în drumul nostru, la ieșirea spre autostradă, am oprit.

Fulgii de zăpadă

Imagini deosebite cu fulgi de zăpadă aici și dincolo 🙂 .

Știe cineva? Conform ACTA sau oricărei alte înțelegeri… faptul că am în computer zeci de imagini cu oameni de zăpadă care îmi plac, adunate de ici, de colo, pentru a le privi și a mă delecta cu ele, cu cât se pedepsește, ca să știu dacă merită să mai continui colecția?!