Cand prietena mea a ajuns la spital, acum 2 luni, mergeam zilnic la ea în vizită, dar știți cum e (sau poate nu știți 🙂 ): cand omul este discret și nu vorbește prea mult despre chinul lui, cand nu ai mai văzut omul de 10 ani, chiar dacă simți iubire față de el, s-a așternut tăcerea între voi, cand durerile operațiilor (3 la număr, în 5 zile) își spun cuvantul… Ce întalnire să mai fie aceea, chiar și zilnică – poate mai bine aș spune… *tocmai pentru că e și zilnică* 🙂 ?
Eram convinsă că trebuie totuși să fiu alături de ea… Dar cum? Subiectele de discuție se terminaseră, cele mai vesele daruri pe care i le puteam da – cumpărate în reprize de la Jumbo, cu multe zambete, culori! – se epuizaseră… Eram la ea, o priveam neputincioasă cum se stinge de durere și nu știam ce aș putea face… Am văzut-o mangaindu-și capul – eu cred că ea voia să-l maseze, dar cum nu avea putere în brațe, ziceai că se mangaie! – și am întrebat-o dacă nu vrea să-i fac un masaj… Nu că m-aș pricepe. Adică nu știu despre mușchi, despre mișcări, despre consecințe negative… Pur și simplu, mi-a venit acea idee și pentru că era dornică de așa ceva, i-am masat trupul slăbit. 3 ore. Nici măcar nu îmi simțea mainile, nici măcar nu știa că o atinge ceva.
I-am propus să aduc o persoană de specialitate. *A, nu, mi-e jenă! Nu mă pot expune așa în fața unui om necunoscut.*
De vreo 3 ani, merg la masaj, de două ori pe săptămană. Caștigandu-mi existența din scris, greu mă ridic de la birou sau din pat, pentru a face doi pași, între cateva fraze scrise, așa că este clar cine are de suferit… Coloana, locul unde se termină ea 🙂 . Deci merg la masaj, da?, însă asta nu înseamnă că mă pricep la așa ceva, însă mi-a trecut prin cap să mă documentez pe net și să vin zilnic (doar făceam asta și înainte 🙂 ), însă de data aceasta să vin zilnic avand un scop…
Masaj 3 ore timp de 2 săptămani. Am uitat de toate celelalte întalniri, de ceilalți prieteni. La început, am întrebat-o dacă nu cumva se gadilă în talpă… *Nu simt nimic.* După cele două săptămani, mi-a cerut să fie doar o oră – poate am și eu treabă. Nu din alt motiv. 🙂 Am redus la două ore, ca să-i fac pe plac, deși eu nu mă grăbeam. Nu știu de ce, dar mi se pare că dacă ai posibilitatea să faci ceva pentru un om în momentele critice – dacă nu o faci atunci, degeaba te mai străduiești după… Poate nici nu mai ai ce sau cui…
Ieri, în timp ce-i masam talpa, a tresărit. *Mă gadili…* Ne-am uitat una la alta și am început să radem, printre lacrimi… Deși la început întreg corpul nu avea nicio reacție, acum, după 3 săptămani, și-a recăpătat simțul (tactil?).
Nici măcar nu sunt de meserie, nici măcar nu mă pricep la lucrurile astea, ce am învățat eu e doar ce am prins de pe net… Dar am reușit, din dragoste, prin perseverență, cu o determinare de care chiar nu mă credeam capabilă, să fac ceva ce nu credeam că se va întampla vreodată – să-i fiu de ajutor prietenei mele, alături de care acum 30 de ani dansam în discotecă… 🙂
Anii trec. Dacă sentimentele răman, poți face multe pentru cei de langă tine, le poți fi de ajutor în momentele dificile și poți avea certitudinea că ți-ai îndeplinit partea ta în acel tablou – altfel ai regreta că puteai face mai multe și nu ai făcut.
Viața nu înseamnă scandalul din politică sau din monden… Viața înseamnă să fii alături de oameni reali, cu necazuri, nu să pierzi timpul privind *meciurile* celor care-și trăiesc zilele cum vor… Așa am înțeles eu că, uneori, poți da viață și *fără să dai viață* – iată de ce cei care nu au copii personali pot totuși să aibă bucuria de a fi ajutat cumva la continuarea vieții cuiva…
Eu sunt întotdeauna fericită cand sunt de folos cuiva, dar mai ales sunt fericită pentru că n-o fac fiindcă *trebuie*, ci pentru că *mi-e drag*. Una este să îndeplinești o activitate pentru că n-ai încotro și alta să o duci la capăt pentru că iubești oamenii, îți place să faci bine, ești gata să te sacrifici pentru ceilalți.
Despre sufletul meu 