Haideți cu noi, la Social Media Summit Biz

Sunt lucruri interesante pe care le veti putea afla aici.

https://revistabiz.us10.list-manage.com/track/click?u=ef340bf935c7298f4ebd468e2&id=3de506e594&e=b56fa1f232

Anita Shreve – Nuntă în decembrie

*Detest să mă simt neputincios* – spune Harrison, personajul principal al cărții. De fapt, pentru lucrul acesta luptă toți colegii de clasă, care se întâlnesc după 27 de ani – să nu se lase îngenuncheați de neputință. Iar aceasta nu este la nivelul împlinirii materiale sau al chemării profesionale, ci în domeniul sentimentelor, emoțiilor.

Acum, la noi e la modă să revii la iubirea dintâi. Aș putea enumera 50 de persoane care s-au recăsătorit cu persoana de care s-au îndrăgostit în liceu – așa de ușor de găsești pe Fb și, după 20 de ani de căsătorie, ți se pare simplu să schimbi partenerul cu cineva pentru care ai avut o pasiune cândva. Căci ceea ce ai acum nu mai este interesant, iar pentru cineva necunoscut parcă ți-ai pierdut interesul. Dar la noi nu pare nimic deosebit – nu avem cultul familiei *țesute* din timpul liceului, așa cum îl aveau americanii. Ei își găseau prietenul pe la 15-17 ani și cu el rămâneau toată viața, că le era sau nu bine, nu conta. Acesta era modelul, așa făceau cei mai mulți. (La noi, de regulă, rămâneai cu iubirea din facultate! 🙂 )

Eroii cărții sunt dintre acei americani care nu rămân cu iubirea din liceu, dar tocmai lucrul acesta îi macină. Faptul că se regăsesc după atâta vreme le dă posibilitatea să-și împărtășească simțămintele și să observe care a fost rostul lor în tot acest timp care înseamnă mai mult de jumătate din viață – pentru unii.

Concluzii?

• fiecare vrea să creadă că este unic
• durerea, văzută de aproape, este de nesuportat
• o să-ți pară rău toată viața dacă nu inițiezi o conversație (chiar dacă atunci pe moment ai putea părea penibil)
• e sexy să spui adevărul – e ca și când ai deschide gura larg pentru un sărut
• a avea secrete față de cineva cu care ești într-o relație strânsă este complet neproductiv (mda, dar cât de prietenească este relația dintre părinte și copil, în așa fel încât să poți să te deschizi față de el, tu, omul mare…)
• unii oameni nu se schimbă niciodată (probabil niciunul dintre noi nu ne schimbăm 🙂 , de ce să generalizăm în loc să arătăm cu degetul întâi spre noi? 🙂 )
• uneori, copiii îți pot lua tot oxigenul. Oricum, creează haos pe care trebuie să știi să-l administrezi, dacă vrei să nu ajungi să-i acuzi pentru deranjul din viața ta

Este poate nedrept să ne începem viața cu starea de bebeluș și mai ales să ne-o continuăm 60 de ani, după ce 20 am fost sub imperiul furtunilor de hormoni. Poate că ar trebui să ne croim drumul cu înțelepciunea pe care o avem pe la 50 de ani, în împăcarea pe care o căpătăm la 55 și cu frenezia pe care ne-o dă cunoașterea de sine pe care o căpătăm la 40 de ani. Este nedrept să existe adolescența înainte de deciziile mari pentru că tot ceea ce este ea își pune amprenta pe noi și cărăm bagajele ei de-a lungul zecilor de ani pe care îi mai avem… pentru a vedea apoi că toate impresiile noastre, toate dorurile noastre erau baloane de săpun și ar fi trebuit să lăsăm totul deoparte și să fim fericiți cu ceea ce aveam, nu cu ceea ce am pierdut….

*Nuntă în decembrie* este o carte pentru nostalgici. Cel mai bine ar fi ca nostalgicii să aibă doar 25 de ani, nu 44, ca protagoniștii și să învețe din experiența altora, nu să vrea să se dea ei înșiși cu fruntea de pragul de sus… 🙂

 

Dezvoltare personală

Avem un club al nostru. Desigur, de dezvoltare personală. Ne-am numit Licuricii. Ne întâlnim o dată pe lună, la Galeria Occidentului, și discutăm despre anumite teme care sunt importante pentru viață, pentru emoțiile noastre. Azi a fost despre creativitate.

Jocurile pe care le-am avut pentru această ocazie ne-au învățat multe despre noi:

1. Scrie câte o propoziție cu fiecare literă a cuvântului IMAGINE… Nu despre orice, evident, ci care să reprezinte părerea voastră despre creativitate. (Chiar sunt curioasă, dacă vi s-ar cere așa ceva cum ați reacționa. Cât de greu v-ar fi? Ar fi fost poate mai ușor dacă în loc să încep ultima propoziție cu NU, aș fi zis: Va fi așa de simplu, căci vor reprezenta părerea voastră despre creativitate! Dacă am început cu NU, ați fost speriați de sarcină? Dacă formulam altfel ar fi fost mai ușor? V-ați pus întrebări în legătură cu ceea ce se așteaptă de la voi? Dacă să începeți cu subiect, predicat, atribut sau complement? V-ați gândit ce așteptări au de la voi cei care vor citi acele cuvinte? V-a fost ciudă că nu vă vin rapid ideile? Sau v-au curs ideile rapid, ca apa pe Niagara?)
2. Uitați-vă prin cameră și alegeți 10 lucruri care vi se par interesante. Dintre ele, faceți-l câștigător pe cel mai interesant, chiar ciudat. Realizați o poveste despre el. 🙂
3. Luați o hârtie și împărțiți-o în multe bucăți. Rugați pe cineva să vă scrie 30 de cuvinte pe acele petice și apoi porniți la treabă: a. definiți termenul scris acolo, descriindu-l. b. definiți termenul de acolo printr-un sinonim – sau orice vorbuliță, dar să fie una singură! c. mimați ca cineva de alături să-și dea seama ce e așternut pe hârtie. (Da, uneori, ne e greu în sfera verbalizării, alteori în a limbajului trupului. Cum să definești *conștient*? Dar cum poți spune printr-un cuvânt: pisică? A, da, zici Miau, dar când e de mimat pisica în ce mod realizezi? Pentru că nu trebuie să deschizi gura? Ar cam fi de lins lăbuța, de arcuit spatele, stând în patru labe… Sunteți ok cu manifestarea unor astfel de gesturi?

Personal, am descoperit, când ni s-a cerut să evaluăm când ne-a fost cel mai greu, că nu-mi plăcea faptul că aveam tendința să realizez aceleași gesturi pe care le făceau ceilalți, când ajungeam pe un teren străbătut deja. Eram exigentă. Voiam neapărat să mă manifest altfel, nu să copiez. Nu să mă las influențată, inspirată de ceea ce fusese anterior. Bine, acesta poate fi un lucru bun – de aici poate veni originalitatea. Cauți să descoperi ceva ce altuia nu i-ar trece prin cap, dar trebuie să ne gândim – atunci când avem aceste sentimente! – care este așteptarea clipei: pentru că, dacă nu ni se cere în mod special să fim altfel, nu ar trebui să simțim presiunea de a inova. Ne complicăm singuri. Lucru care s-ar putea să ne facă să nu prea ne placă viața… căci simțim presiunea prea mare de a face orice altfel, ori – după cum spune înțeleptul – *ce-a fost va mai fi, nu e nimic nou sub soare…*

Trebuie să învățăm să facem distincție între momentul care cere trudă și cel în care ne putem relaxa – nu furăm de la ceilalți, ci doar luăm ceea ce, oricum, dacă eram noi primii ne-ar fi trecut prin cap exact la fel să procedăm, iar ei – 🙂 – ar fi copiat după noi.

Succes în a vă spori creativitatea… Eventual, haideți cu noi la cursul de dezvoltare personală. 🙂

Importanța cuvintelor – cele două cuvinte

Ce înseamnă că ai o prietenă? Știu! Pentru că am avut prietene de toate felurile – de la cele prin corespondență, la cele cărora pe care le vedeam sau cărora le vorbeam zilnic. Dar această prietenă a mea despre care vorbesc azi este destul de greu de găsit în lumea mea. Foarte greu. Motivul nici măcar nu e de spus, de comentat, e dificil de abordat. Însă o asemenea prietenă, în asemenea situație, clar!, nu răsare des.

Țin minte că a fost singura persoană care mi-a dat dovada că se gândește profund la mine, la dezvoltarea mea personală, nu ca specialist, profesionist, ci ca om: *Ne-am gândit că, de vreme ce fata noastră vrea să facă școala de șoferi, e timpul și pentru tine să o faci. Haide, nu mai poți aștepta mult! E cazul!* M-am uitat uluită la ea pentru că eu nu mi-am dorit niciodată asta – sunt foarte repezită și eram sigură că voi fi o fatalitate pe stradă, că mă voi dezlănțui la volan. Pe ea nu o interesa lucrul acesta: *Îți spun eu că e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine! Haide, fără discuții!*

Acum, ea are cancer. În timp ce este operată, mă bucur că toate astea se întâmplă departe de țara noastră!

Înainte de ultima operație pe care am făcut-o eu, anestezista a venit la mine, m-a mângâiat pe față și mi-a zis: *Somn ușor*. Când m-am trezit toate lucrurile se rezolvaseră și eram ca nouă. Dar înainte de a cădea în somn, cuvintele acelea mi-au detensionat inima – Somn ușor! Nu le auzisem nici de la cei apropiați, dar le-a rostit pentru mine, cu un glas duios și o dulce alintare a chipului meu concentrat, o străină.

Toată recuperarea mea grea nu a contat pentru că delicatețea acelei secunde m-a urmărit și-mi dădea o căldură fantastică în momentele grele… Ce supărare? Ce chinuri? Am auzit două cuvinte care mi-au luat disperarea necunoscutului: *Somn ușor.*

Nu, *Te iubesc* nu sunt singurele două cuvinte care contează. Descoperi în viață că multe altele sunt cele două cuvinte care îți alină sufletul. Eu i-am scris prietenei mele: *Iubire-iubire* și pentru ea a fost de ajuns – știe că tot ceea ce contează pentru mine în aceste clipe este să-i fie ei bine.

Două cuvinte – doar două…

Important nu e numai să deschizi gura să le verbalizezi sau să le scrii. Important este să construiești o relație în așa fel încât două cuvinte să fie de ajuns, indiferent care sunt ele…

 

Opțiunea mea pentru un (nou) partener (definitiv)

Mai nou, Facebook are niște informații pentru cei care-l folosesc. Sigur, dacă s-ar întâmpla să primești un telefon de la cineva care să-ți spună cuvintele acelea sau dacă ai primi un mesaj anonim, ai intra în panică. Dar cum vine de la FB, ești liniștit: da, frate, nu e un spion, nu e un descreierat care mă urmărește pe furiș, e cineva căruia eu i-am încredințat datele mele. Ei bine, butonul apăsat te duce la *Top recomandări în zona ta*. Și, da, fără nicio rezervă spun că domnii mi-au arătat produse de la toate magazinele din jurul blocului meu. Adică nu ne jucăm aici, da? Știu unde sunt, știu că pot ajunge rapid – nu am nicio scuză dacă nu mă duc să mă împodobesc din oferta lor.

Cel care a creat lanțul de hoteluri Hilton a avut o prezentare în care a spus că cele mai importante lucruri pentru un consumator sunt: salutul de început și final și personalizarea produsului, ca să i se potrivească.

Bravo, FB, l-ai studiat pe om, mă saluți dimineața, îmi reamintești ce am zis în urmă cu un an sau chiar cu 10 (nici cei mai dragi ai mei nu mai țin minte cât de deșteaptă am fost eu acum 6 ani, zicând anumite cuvinte, tu mă faci să mă simt bine și că ai reținut, dar și că sunt inteligentă 🙂 ) , îmi oferi evenimente care să se plieze pe interesele mele – desprinse din ceea ce public, pentru că explicit nu ți le-am formulat, ceea ce îți aduce un miliard de puncte (ce om pricepe cine ești din ceea ce sugerezi, fără ca tu să-i precizezi: mie îmi place chestia asta, vezi nu uita de asta, eu nu suport asta!!!!)…

Dar, dragul meu, se poate și mai bine – azi, la recomandări mi-ai trimis un corset (minunat, în forul lui intim 🙂 ) și ai precizat mărimi doar XXL. Se poate? Nu ai intuit că port XS? Și tocmai mă bucuram că știi despre personalizare…

A, dragul de tine, știi că am prietene care ar putea fi fericite dacă le fac un astfel de cadou?

Ei, da, la asta nu m-am gândit, dar tu, cu algoritmii tăi, m-ai lăsat mască. Felicitări, dragule, tu, facebookule, care ne cunoști mai bine decât partenerii de viață, decât prietenii de la grădiniță și chiar decât noi înșine (păi, da, mai ții minte când mi-ai sugerat ceva ce eu nu aveam nici prin cap să fac, dar la îndemnul tău mi-am dat seama că dintotdeauna visasem asta și nu îndrăznisem să verbalizez sau să caut sau să sper?). Măi, minunatule, măi, deosebitule, măi feisbucule, ești ideal – nu te putem trece din virtual în real și să-ți dăm viață? Nu de alta, dar toată lumea ar să trăiască doar cu tine, iar lumea nu e una singură, ci e alcătuită din miliarde; nu te poți împărți numai tu tuturor, așa că ai nevoie de dubluri, tripluri, clone, :-), ca să mulțumești pe toată lumea că ești doar al său…

Of, minunatule fe(i)s(buc)… 🙂

P.S. Știți nu? … Aceste rânduri sunt un pamflet și trebuie tratate ca atare… 🙂 Inclusiv titlul! 🙂

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

De ce te doare capul dacă nu ești bolnav?

Mărturisesc: sunt dependentă de activitate.

Mărturisesc: îmi place să-mi ocup fiecare clipă cu ceea ce-mi place.

Mărturisesc: mi se pare că, dacă nu fac eu nu lucru pentru a convinge o persoană de o anumită chestie, persoana aceea nu-l va pune în practică, nu se va implica și … ea va avea de pierdut. Așa că, pe lângă tot ce-mi place, încerc să mai dau câte o mână de ajutor și altora să facă *ce le-ar plăcea, dar încă nu știu*… 🙂

Era miercuri. Zi de aerodance, sportul meu preferat. Apoi urma să merg la cineva căreia îi împrumutasem o carte, să-mi iau înapoi averea. După care, să alerg să-l ascult pe Rebengiuc în spațiul cultural 🙂 . Era miercuri. Dar nu orice miercuri. Era miercuri, ziua surorii mele. Era o miercuri în care sigur nu reușeam să ne întâlnim pe FB, din cauza programului meu aglomerat.

Și a venit o durere de cap. Una așa, brutală, care te izbește de pereți, care mătură cu tine gresia și te pune și să faci cunoștință cu faianța… Bubuia capul meu – putea fi oricine la bețele lor – de la un îndrăgostit de percuție, care strunește cu furie sclavul său, până la un copilaș care dă cu entuziasm în tobă. Acum, să fiu sinceră, dureri și mai mari decât aceasta au fost în viață, geruri și mai mari așternut pe reumatismul meu, dar în acel moment totul a luat o formă de pulovăr care se deșiră și am dat telefon pe rând – nu mai vin la aerodance, nu ar putea veni altcineva să aducă acea carte, cineva din familia ta…? A, bine, actorului nu era cazul să-mi cer scuze, oricum, nu pe mine mă așteapta la acea întâlnire, sunt convinsă că a avut sala plină – nu-i făceam eu lui cinste că mergeam să-l ascult, ci pentru mine era o onoare să-l văd.

Și, cum sunt dependentă de fapte, să citesc în timp ce am dureri de cap nu mi se pare o soluție. Așa că sun pe FB – și stau de vorbă cu sora mea 2 ore, fără să mai simt nici măcar un pic apăsarea de dinainte. Eram proaspătă, de parcă atunci mă modelase mama, din cea mai bună făină, cea mai curată și mai pufoasă.

Mda, să ne ferească Dumnezeu de momentul când vom fi atât de indiferenți față de *a fi* și obsedați de *a duce la îndeplinire* încât se va arunca spre noi o minge de suferință, doar așa, pentru a simți că trăim, că existăm, că viețui, că ființăm, că suntem… Căci atunci când ducem la capăt o sarcină – care ne place sau nu! – s-ar putea să pierdem din vedere lucrurile de preț. Chiar dacă ne distrăm bine, chiar dacă ne împlinim visul copilăriei, chiar dacă suntem cei mai fericiți, teoretic…

Elizabeth Strout – Numele meu este Lucy Barton

Faptul că este o carte nominalizată la Premiul Man Booker 2016 m-a determinat să nu o las din mână, deși la început nu părea nimic ofertant. O femeie într-un spital. Vorbește despre ea și viața ei. Fără prea multă dulceață – nici în modul de-a povesti, nici în evenimentele relatate. Dar eu am un principiu:  și dacă nu sunt cucerită din prima clipă, citesc primele 50 de pagini și doar după aceea pun cartea deoparte, definitiv. Pentru mine, 50 de pagini nu iau foarte mult timp, dar pentru o carte care are un debut nefericit sau intenționat dezlânat este esențial!

Bun principiul meu pentru că nu numai că m-am împrietenit cu Lucy, dar am primit și câteva sfaturi de scriere – ea fiind scriitoare și participând la seminar de scriere, redă câteva idei pentru cei care sunt în domeniu. Cu alte cuvinte, nu am primit doar literatură, ci și lecții despre cum se așterne aceasta pe hârtie.

Mama lui Lucy vine la spital. Fără implicare emoțională, pentru că nu este învățată cu așa ceva, dimpotrivă, a respins tot timpul apropierea sentimentală de copiii ei, reușește să suporte să fie alături de fiica ei câteva zile. Era fiica pe care n-o putea suferi pentru că a decis să fie intelectuală, pentru că a plecat de acasă. Era fiica pe care nu a căutat-o și de care nu i-a păsat, nici după ce a devenit mamă, făcând-o astfel bunică. N-a acceptat nici măcar un telefon cu taxa inversă, după atâta vreme în care nu vorbiseră. Da, nuanțele sunt de discutat și se pot analiza odată ce începi să citești…

Principiile de educație folosite de părinți, care au dus la adulți nefericiți, sunt despicate în patru, dar în mintea bolnavei, nu în discuțiile cu mama. Aceasta nu-i dă voie să se refere la trecut. Povestește doar despre prezentul cunoscuților – lucru care-o ajută pe Lucy să mai intre în trecutul ei care, chiar dacă nu era fericit, făcea parte din existența ei…

Ideea că amintirile sunt esențiale pentru dezvoltarea noastră – sau sunt vinovate de involuția noastră – revine pregnant. Dacă sunteți în această fază a vieții voastre, cartea vă va ajuta.

Lectură plăcută.

 

Anii

Nu, nu e vorba despre poanta aceea… *Nicio problemă dacă nu te însori, că oricum te ia Ani.* (mda, era vorba despre cineva care nu se pricepea la gramatică și făcea bâză de altul, care putea crede că e vorba despre prescurtarea de la Anișoara… 🙂 )

Este o scurtă întâmplare despre o mare perioadă de timp…

Profa noastră de aerodance ne-a povestit amuzată cum a realizat coregrafia pe care o folosim cu energie 🙂 pe melodia Coco Jambo: *Pur și simplu, am luat caseta video de la botezul meu și m-am uitat cum dansau atunci invitații…* Atunci – adică în 1996. Când noi eram mai mari decât este ea acum 🙂 .

Ce mai trec Anii… Nu Ani(șoara)! Că dacă era vorba despre ea ziceam: Ce se mai trece și Ani asta! sau Ce s-a trecut Ani asta…

Cam atât despre cele 365 de zile ale vieții noastre ori / (x) vârsta noastră! 🙂 🙂 🙂

Cum să (nu) spui te iubesc?

M-au uitat de curând la serialul Welcome to Sweden – o comedie despre un american care se mută în țara iubitei sale și toate întâmplările care decurg din ciocnirea nu numai cu un alt continent, ci cu un alt tip de cultură… Scenariul este după cazul real al actorului principal, care, american îndrăgostit de-o suedeză, nu a mai ținut cont de diferențele care ar putea să-i dea dureri de cap (și nouă dureri de burtă – de la râsul provocat de situațiile respective!).

Fiecare episod e amuzant, dar nu mă voi opri asupra poantelor, ci asupra unei întâmplări care are legătură cu ziua de azi – pe oriunde o prindea pe iubita lui, Bruce îi spunea I love you. La venire, la plecare, la trezire, la culcare, pentru el, era normal să rostească aceste cuvinte; le spunea senin, convins de ele, natural, entuziasmat, ca pe ceva absolut necesar. Nu fals, nu din obligație, nu pentru a plăcea sau a obține vreo recompensă. Așa simțea el.

La un moment dat, suedeza, exasperată, reacționează: Și mai termină cu atât Te iubesc! Mai rar cu aceste cuvinte. Spune și tu Bună – dimineața și Noapte bună – seara. Atât Te iubesc nici nu e credibil.

Ca un cățeluș lovit, personajul o ascultă și începe să salute scurt: hej – god natt… Dar nu rezistă și răbufnește: *Toată lumea asta caută dragoste. Dragostea nu este din belșug, ca să-mi ceri tu să renunț la ea. Ea lipsește. Mai bine ai fi și tu la fel de expresivă ca mine și ți-ai demonstra iubirea. Și nu numai mie, ci și părinților tăi. Când le-ai spus ultima dată că-i iubești?*

De Valentine*s Day, ar zice unii. Sau de Crăciun. Sau de ziua lor. Sau de vreo 6 luni.

Suedeza ridică din umeri: Niciodată.

Când rămâne singură, cuprinsă de fiorul înțelept al cuvintelor prietenului ei, le dă telefon părinților și, cum răspunde robotul, ea le lasă un mesaj: *Am sunat să vă spun că vă iubesc*. În timp record, la ușa ei se aflau părinții îngrijorați: *Ce s-a întâmplat? Ai cancer? Te-a părăsit americanul? Știam noi că n-o să dureze*. Ea nu înțelege ce e cu atitudinea lor disperată, iar mama îi explică: *Păi, dacă ne-ai spus că ne iubești… Cuvintele astea se spun o singură dată – atunci când îți iei rămas bun definitiv, pe patul de moarte…*

…

Nu știu cât de des auziți sau spuneți Te iubesc. Uneori, chiar mă bucur că sunt atât de multe sărbători în an pentru că-mi zic: *Se lasă cu un Te iubesc și pentru cei care nu sunt obișnuiți să mărturisească sau să asculte o declarație*. Sigur, cei mai catolici decât papa se înfurie și spun: Nu ne trebuie sărbători ca să vorbim despre dragoste, o facem și fără ele (eu cred că cei care se înfoaie așa, precum curcanii emoționali, sunt tocmai cei care n-ar oferi cuvinte frumoase nici dacă i-ai amenința că-i tai de Ziua Recunoștinței. Doar adoră să fie scandalagii – nu vă mai manifestați iubirea, ce, nu e clar că există?).

Eu sunt dintre cei care folosesc declarația *Te iubesc* la fel de des cum folosesc microbiștii berea și semințele de floarea soarelui. Nu mi se pare că și-ar pierde sensul, nici semnificația, nici dacă ar fi susurată ca în ecou de la răsăritul soarelui până la apus…

Ca mine este nepoata mea, Claire, care și-a cumpărat o cariocă aurie nu pentru a o ține în colecție, nici pentru a desena ponei și prințese, ci pentru a-mi scrie un mesaj (zilnic): I love you, …

Da, știu, unii mă invidiază și o vor invidia și pe fetița de 8 ani pentru că sunt/este atât de dezinvoltă cu demonstrarea sentimentelor; dar ei nu fac nimic pentru a se schimba.

Am o întrebare: dacă defectul cuiva ar fi că nu face curățenie, ați avea ca așteptare să se schimbe? Desigur. De ce? Pentru că este necesară curățenia. Bine, dar specialiștii spun că ceea ce are nevoie omul pentru un tonus bun nu este neapărat curățenia, ci dragostea. De ce să lupte toți pentru curățenie, iar pentru exprimarea iubirii să găsești mereu scuze sau ridicări din umeri? Nu militez pentru mizerie, dar dacă ea este ceva de nota 9 și avem pretenții să existe, de ce dragostea, care este de nota 10, poate fi trecută cu vederea?

Un lucru este clar: dacă te duci la un examen fără să știi materia, s-ar putea să-ți pice și subiecte simple, iar tu să ai impresia că ai dat de cele mai grele.

Dar când trebuie să spui Te iubesc, nu e nevoie de pregătire specială, nici de dietă, nici de bani, nici de creativitate maximă. Nu ți se cere să ai o anumită ținută, să posezi o cultură vastă sau să poți să-ți schimbi culoarea ochilor la fiecare jumătate de oră. Nu ți se impune să alergi 5 km, nici chiar să prinzi o minge pe care o aruncă un puști de 3 ani și nici să cunoști 8 limbi străine.

Ajunge să rostești cele două cuvinte – poate pe litere, poate bâlbâit, poate roșind. Oricum…

Asta ajunge!

Și dacă e așa de ușor, cum să nu spui te iubesc?

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*

Chimie perfectă – Simone Elkeles

*Oricât aș vrea, nu pot să-l uit. Am citit undeva că peștișorii aurii nu-și amintesc decât ce au făcut în ultimele cinci secunde. Îi invidiez. Amintirea lui Alex, iubirea mea față de el, mă vor urmări toată viața.*

Mărturia unei blonde – fată de zăpadă – cu privire la mexicanul care-a trecut prin viața ei, pentru că a făcut un pariu. Sau poate doar pentru că profesoara de chimie i-a pus împreună în bancă pentru a duce la capăt un proiect. Sau poate pentru că ea trebuia să învețe să nu mai disprețuiască oamenii din alte culturi, așa cum făceau cei din jurul ei. Sau poate pentru că e nevoie de oameni în viața noastră care să ne ajute să fim noi înșine, să fugim de teatrul pe care îl jucăm pentru a împlini nevoia celorlalți de perfecțiune.

Șefa majoretelor Brittany făcea să se alinieze planetele prin faptul că era prietena echipei de fotbal a liceului. Era scris în stele că ei trebuie să fie împreună. Dar până la stele, te împiedici de propria-ți inimă. Care nu este împovărată de tendințele tale, cât de bunătatea ta. Brittany voia să pară superficială în ochii colegilor, pentru ca nu cumva să se întrebe dacă acea profunzime pe care ar fi arătat-o vine din suferință… Și nu, ca adolescent nu vrei să se știe că suferi. Nu vrei să se știe că există durere în zilele tale. Sau insatisfacție. Și-apoi cu ce îi ajută pe ceilalți să afle că ai o soră paralizată pe care o iubești și pentru care te sacrifici? Mai bine să fii o poză care să placă tuturor și ei să nu-și pună întrebări cu privire la tine; iar din invidie să nici nu îndrăznească să se apropie de tine.

Fără ca această carte să fie originală, fără să fie ceva despre care să nu se mai fi auzit, este una dintre puținele cărți despre nevoile reale ale adolescenților. Fără lupi, vampiri sau strigoi. Deși, uneori, am putea să numim sentimentele de inadaptare – lup, vampir sau strigoi… 🙂

Ținând cont că acest cuplu *băiat rău, fată cuminte* constituie scheletul primului volum dintr-o trilogie, mă bucur să le spun celor care vor să știe cum este lumea în care vor intra – și nu lumea imaginară! – că au posibilitatea să găsească mai multe amănunte și pe net: http://www.perfectchemistrythebook.com și http://www.simoneelkeles.net

Lectură plăcută.

Ceainăria Respiro, un alt fel de-a spune Acasă

Am văzut pe Facebook un eveniment: colorăm… A, nu că nu aș avea cărți de colorat. Am zeci. Vreo câteva îmi aparțin; restul îi aparțin fiului meu pe care l-am terorizat să nu iasă din contur atunci când colorează așa că s-a dat bătut și m-a lăsat cu o comoară de mare preț constând în cărți de colorat, căci mânuța lui se pricepea și se delecta dacă ieșea din contur, nu dacă mă asculta pe mine.

Am zeci de cărți inclusiv de colorat terapeutic, dar când le văd în raft, singură în cameră, chiar dacă sunt obosită, nu-mi vine să le folosesc; mi se pare că pierd timpul. Însă ideea aceasta, de a merge alături de câteva prietene să colorăm, mi s-a părut excelentă.

La Ceainăria Respiro ne așteptau tot felul de posibilități de a ne petrece timpul – ori colorai pur și simplu, ori împodobeai o vedere alb-negru și apoi cei de acolo îți garantau că o vor pune la poștă, ori degustai niște biscuiciori care erau atât de frumos împachetați cu niște lavandă deasupra încât credeai că sunt – săpun, prăjitură sau jucărie cu stil.

Ceaiul minunat, atmosfera plăcută, senină, ne-am și împrietenit repede cu cei care și-au dorit lucrul acesta și la final am făcut poze cu rezultatele muncii noastre.

Cam așa sunase chemarea gazdelor:

Te invităm să te recreezi prin desen și culoare, muzică ambientală și socializare.

Chiar am reușit aceasta și vreau să sper că voi mai ajunge pe

str. Doamnei, nr. 3, sector 3, București
(0747170050; ceainariarespiro.ro)

Abia aștept următoarele proiecte.

Social Media Summit – un eveniment Biz

Evenimentul ultimei zile de iarnă, eveniment care aduce primăvara – primăvara scrierii și bucuriei pentru că ceea ce scrii are valoare.

El se adresează specialiștilor în comunicare din companii și agenții de PR, oamenilor de marketing și vânzări, dar și bloggerilor.

Vino să afli care sunt strategiile eficiente de promovare în rețelele sociale. Se vor dezbate cele mai bune campanii din ultimul an și vei afla care sunt tedințele pentru 2018.

Despre invitații care vor vorbi, puteți afla mai multe amănunte aici.

Evenimentul în sine este detaliat aici.

Lucrul care, desigur, vă interesează cel mai mult, cum vă puteți înscrie, îl găsiți explicat aici.

Orice alte amănunte, vă vor fi oferite folosind datele de contact.

Îmi doresc să ne vedem acolo, cât mai mulți dintre cei cărora ne place să scriem și, prin scrisul nostru, să avem impact în societate. Nu uitați – puneți deoparte ziua de 28 februarie.

Iar dacă doriți să știți ce anume se va întâmpla acolo, printre multe altele:

Lansarea Digital Report

La doi ani de la publicarea în premieră a listelor cu cele mai relevante nume din blogosfera românească și la mai bine de zece ani de când scrie despre online-ul românesc, Biz lansează a doua ediție Digital Report, care reunește informații despre cele mai importante agenții de digital din România, tendințe și evoluții ale pieței de digital, liste cu cele mai relevante nume din blogosfera românească, clasificate în funcție de domeniile pe care le acoperă, top cei mai urmăriți vloggeri, top conturi de Instagram, precum și top bloggeri cu care au colaborat agențiile și top agenții cu care au colaborat bloggerii în 2017.

• Cele mai importante agenții de digital din România
• Tendințe și evoluții ale pieței de digital
• Liste cu cele mai relevante nume din blogosfera românească, clasificate în funcție de domeniile pe care le acoperă
• Top cei mai urmăriți vloggeri
• Top conturi de Instagram
• Top bloggeri cu care au colaborat agențiile
• Domeniile in care s-au facut cele mai multe campanii in 2017
• Bloggerii cei mai prezenti in campaniile din 2017
• Cele mai importante campanii din 2017

Pe 28 februarie, bine?

Mărturia – Anita Shreve

Dacă aveți un adolescent care începe să cocheteze cu alcoolul, căutați această carte și, știți ceva?, citiți-o împreună. Seară de seară, câte trei-patru capitole, citiți-o împreună. Dacă aveți o fată pe care o prinde valul și flirtează din plin cu băieții, care mai mult se dezbracă decât se îmbracă atunci când pleacă de acasă și vă spune că nu-și pierde ea viața învățând, ci vrea să se distreze, faceți același lucru. Luați *Mărturia*, stați cu ea în aceeași cameră și citiți-o împreună. Sigur, s-ar putea să vrea să o citească singuri. Lăsați-le această intimitate. Dar s-ar putea să nu accepte, că nu le place să lectureze, că nu au timp, că nu au chef… În acest caz, luați-vă câte o jumătate de oră și demonstrați-le că vă pasă de ei.

Cartea este foarte interesant scrisă, iar așa-zisele capitole sunt de fapt mărturii ale celor care au fost implicați în scandalul cu violul asupra unei fete de 14 ani, săvârșit de trei băieți de 18 și 19 ani, beți, beți, beți.

Eu nu cred că am citit în viața mea o carte atât de cutremurătoare, ca mărturie despre ce înseamnă inconștiența adolescenților, despre ce înseamnă disperarea adulților care nu se mai pot înțelege, despre ce înseamnă puritatea unor inimi care intră la mijloc între problemele părinților și senzualitatea intenționată a unei ființe cu instincte sexuale exacerbate. Nu știu de câte ori li se spune copiilor sau de câte ori noi, oamenii mari, rostim cuvântul *consecințe* – dar aceasta este cartea despre consecințe, într-o lume în care te lași furat mai mult de plăcere fără să te gândești la ce va urma… Da, *va urma* ne intrigă mereu când îl vedem scris la finalul unui film, dar, culmea, nu-l luăm deloc în seamă când e vorba despre viața noastră… Ce va urma dacă procedez astfel?

Este o carte pe care o recomand, de asemenea, celor care se ocupă de elevi. Pentru a-i înțelege. Pentru a înțelege cât de multă nevoie au de limite, chiar dacă mârâie când li le pui. Da, ultima mărturie este cea mai complexă, ea lămurește totul, dar până să se lămurească, ai nevoie să înțelegi ce simte fiecare om, cum reacționează fiecare în criză, câte destine sunt influențate de o simplă prostie pe care o pot face niște puști: hai să dăm pe gât cât mai mult alcool.

Sigur, complicațiile sunt și mai mari, dar asta este cu atât mai bine pentru că face cartea potrivită pentru oricine. Chiar pentru oricine. Într-o lume în care pornografia e la ea acasă, stați liniștiți, în carte nu sunt nici imagini și nici nu se vorbește explicit despre ce s-a petrecut în camera aceea de cămin de liceu. Totul este doar la nivel psihologic și emoțional, totul este despre cum îți distrugi viața și cum ai putea să ți-o faci frumoasă. Dintre cei 5 – 2 au ales să plece și pentru ei lucrurile au curs normal apoi, căci moralitatea te ajută să scapi de complicații. Trei au ales să rămână și …

Mă bucur că se scriu astfel de cărți. Important acum este să ajungă și unde trebuie!