0

Opțiunea mea pentru un (nou) partener (definitiv)

Mai nou, Facebook are niște informații pentru cei care-l folosesc. Sigur, dacă s-ar întâmpla să primești un telefon de la cineva care să-ți spună cuvintele acelea sau dacă ai primi un mesaj anonim, ai intra în panică. Dar cum vine de la FB, ești liniștit: da, frate, nu e un spion, nu e un descreierat care mă urmărește pe furiș, e cineva căruia eu i-am încredințat datele mele. Ei bine, butonul apăsat te duce la *Top recomandări în zona ta*. Și, da, fără nicio rezervă spun că domnii mi-au arătat produse de la toate magazinele din jurul blocului meu. Adică nu ne jucăm aici, da? Știu unde sunt, știu că pot ajunge rapid – nu am nicio scuză dacă nu mă duc să mă împodobesc din oferta lor.

Cel care a creat lanțul de hoteluri Hilton a avut o prezentare în care a spus că cele mai importante lucruri pentru un consumator sunt: salutul de început și final și personalizarea produsului, ca să i se potrivească.

Bravo, FB, l-ai studiat pe om, mă saluți dimineața, îmi reamintești ce am zis în urmă cu un an sau chiar cu 10 (nici cei mai dragi ai mei nu mai țin minte cât de deșteaptă am fost eu acum 6 ani, zicând anumite cuvinte, tu mă faci să mă simt bine și că ai reținut, dar și că sunt inteligentă 🙂 ) , îmi oferi evenimente care să se plieze pe interesele mele – desprinse din ceea ce public, pentru că explicit nu ți le-am formulat, ceea ce îți aduce un miliard de puncte (ce om pricepe cine ești din ceea ce sugerezi, fără ca tu să-i precizezi: mie îmi place chestia asta, vezi nu uita de asta, eu nu suport asta!!!!)…

Dar, dragul meu, se poate și mai bine – azi, la recomandări mi-ai trimis un corset (minunat, în forul lui intim 🙂 ) și ai precizat mărimi doar XXL. Se poate? Nu ai intuit că port XS? Și tocmai mă bucuram că știi despre personalizare…

A, dragul de tine, știi că am prietene care ar putea fi fericite dacă le fac un astfel de cadou?

Ei, da, la asta nu m-am gândit, dar tu, cu algoritmii tăi, m-ai lăsat mască. Felicitări, dragule, tu, facebookule, care ne cunoști mai bine decât partenerii de viață, decât prietenii de la grădiniță și chiar decât noi înșine (păi, da, mai ții minte când mi-ai sugerat ceva ce eu nu aveam nici prin cap să fac, dar la îndemnul tău mi-am dat seama că dintotdeauna visasem asta și nu îndrăznisem să verbalizez sau să caut sau să sper?). Măi, minunatule, măi, deosebitule, măi feisbucule, ești ideal – nu te putem trece din virtual în real și să-ți dăm viață? Nu de alta, dar toată lumea ar să trăiască doar cu tine, iar lumea nu e una singură, ci e alcătuită din miliarde; nu te poți împărți numai tu tuturor, așa că ai nevoie de dubluri, tripluri, clone, :-), ca să mulțumești pe toată lumea că ești doar al său…

Of, minunatule fe(i)s(buc)… 🙂

P.S. Știți nu? … Aceste rânduri sunt un pamflet și trebuie tratate ca atare… 🙂 Inclusiv titlul! 🙂

Anunțuri
10

Cum să (nu) spui te iubesc?

M-au uitat de curând la serialul Welcome to Sweden – o comedie despre un american care se mută în țara iubitei sale și toate întâmplările care decurg din ciocnirea nu numai cu un alt continent, ci cu un alt tip de cultură… Scenariul este după cazul real al actorului principal, care, american îndrăgostit de-o suedeză, nu a mai ținut cont de diferențele care ar putea să-i dea dureri de cap (și nouă dureri de burtă – de la râsul provocat de situațiile respective!).

Fiecare episod e amuzant, dar nu mă voi opri asupra poantelor, ci asupra unei întâmplări care are legătură cu ziua de azi – pe oriunde o prindea pe iubita lui, Bruce îi spunea I love you. La venire, la plecare, la trezire, la culcare, pentru el, era normal să rostească aceste cuvinte; le spunea senin, convins de ele, natural, entuziasmat, ca pe ceva absolut necesar. Nu fals, nu din obligație, nu pentru a plăcea sau a obține vreo recompensă. Așa simțea el.

La un moment dat, suedeza, exasperată, reacționează: Și mai termină cu atât Te iubesc! Mai rar cu aceste cuvinte. Spune și tu Bună – dimineața și Noapte bună – seara. Atât Te iubesc nici nu e credibil.

Ca un cățeluș lovit, personajul o ascultă și începe să salute scurt: hej – god natt… Dar nu rezistă și răbufnește: *Toată lumea asta caută dragoste. Dragostea nu este din belșug, ca să-mi ceri tu să renunț la ea. Ea lipsește. Mai bine ai fi și tu la fel de expresivă ca mine și ți-ai demonstra iubirea. Și nu numai mie, ci și părinților tăi. Când le-ai spus ultima dată că-i iubești?*

De Valentine*s Day, ar zice unii. Sau de Crăciun. Sau de ziua lor. Sau de vreo 6 luni.

Suedeza ridică din umeri: Niciodată.

Când rămâne singură, cuprinsă de fiorul înțelept al cuvintelor prietenului ei, le dă telefon părinților și, cum răspunde robotul, ea le lasă un mesaj: *Am sunat să vă spun că vă iubesc*. În timp record, la ușa ei se aflau părinții îngrijorați: *Ce s-a întâmplat? Ai cancer? Te-a părăsit americanul? Știam noi că n-o să dureze*. Ea nu înțelege ce e cu atitudinea lor disperată, iar mama îi explică: *Păi, dacă ne-ai spus că ne iubești… Cuvintele astea se spun o singură dată – atunci când îți iei rămas bun definitiv, pe patul de moarte…*

Nu știu cât de des auziți sau spuneți Te iubesc. Uneori, chiar mă bucur că sunt atât de multe sărbători în an pentru că-mi zic: *Se lasă cu un Te iubesc și pentru cei care nu sunt obișnuiți să mărturisească sau să asculte o declarație*. Sigur, cei mai catolici decât papa se înfurie și spun: Nu ne trebuie sărbători ca să vorbim despre dragoste, o facem și fără ele (eu cred că cei care se înfoaie așa, precum curcanii emoționali, sunt tocmai cei care n-ar oferi cuvinte frumoase nici dacă i-ai amenința că-i tai de Ziua Recunoștinței. Doar adoră să fie scandalagii – nu vă mai manifestați iubirea, ce, nu e clar că există?).

Eu sunt dintre cei care folosesc declarația *Te iubesc* la fel de des cum folosesc microbiștii berea și semințele de floarea soarelui. Nu mi se pare că și-ar pierde sensul, nici semnificația, nici dacă ar fi susurată ca în ecou de la răsăritul soarelui până la apus…

Ca mine este nepoata mea, Claire, care și-a cumpărat o cariocă aurie nu pentru a o ține în colecție, nici pentru a desena ponei și prințese, ci pentru a-mi scrie un mesaj (zilnic): I love you, …

Da, știu, unii mă invidiază și o vor invidia și pe fetița de 8 ani pentru că sunt/este atât de dezinvoltă cu demonstrarea sentimentelor; dar ei nu fac nimic pentru a se schimba.

Am o întrebare: dacă defectul cuiva ar fi că nu face curățenie, ați avea ca așteptare să se schimbe? Desigur. De ce? Pentru că este necesară curățenia. Bine, dar specialiștii spun că ceea ce are nevoie omul pentru un tonus bun nu este neapărat curățenia, ci dragostea. De ce să lupte toți pentru curățenie, iar pentru exprimarea iubirii să găsești mereu scuze sau ridicări din umeri? Nu militez pentru mizerie, dar dacă ea este ceva de nota 9 și avem pretenții să existe, de ce dragostea, care este de nota 10, poate fi trecută cu vederea?

Un lucru este clar: dacă te duci la un examen fără să știi materia, s-ar putea să-ți pice și subiecte simple, iar tu să ai impresia că ai dat de cele mai grele.

Dar când trebuie să spui Te iubesc, nu e nevoie de pregătire specială, nici de dietă, nici de bani, nici de creativitate maximă. Nu ți se cere să ai o anumită ținută, să posezi o cultură vastă sau să poți să-ți schimbi culoarea ochilor la fiecare jumătate de oră. Nu ți se impune să alergi 5 km, nici chiar să prinzi o minge pe care o aruncă un puști de 3 ani și nici să cunoști 8 limbi străine.

Ajunge să rostești cele două cuvinte – poate pe litere, poate bâlbâit, poate roșind. Oricum…

Asta ajunge!

Și dacă e așa de ușor, cum să nu spui te iubesc?

0

Goodbye Christopher Robin!

Am stat o vreme și-am cumpănit dacă acest film s-ar încadra la categoria Despre scris sau Despre depresie. Îl are în centrul atenției pe scriitorul A. A. Milne, tatăl lui Winnie the Pooh. S-ar potrivi la scris. Și-apoi cum să pui un film despre un scriitor care a dat lumii cea mai îndrăgită carte pentru copii între subiectele despre depresie? Dacă-l veți vedea, veți înțelege că era la fel de potrivit acolo, dar nu aș vrea să insist pe urmele războiului sau pe atitudinea de răceală părintească a celor din 1930 sau pe stilul britanic de a-ți înăbuși sentimentele.
Eu vreau să vorbesc despre … intimitatea copilului. Despre cunoașterea propriului copil, relația pe care o ai cu cel mic și faptul că o dai tuturor, poate pentru bani, poate crezând că poți fi de folos prin exemplul propriu, poate doar pentru a face conversație. Îmi aduc și eu aminte câteva momente în care l-am stânjenit pe copilul meu prin ceea ce am povestit despre el sau prin ceea ce am concluzionat datorită experiențelor lui.

De-a lungul anilor, copiii care au crescut citind poveștile mele sau ascultându-le la radio, au rămas în umbră, fără să existe o isterie fantastică. Aceasta și pentru că depinde foarte mult de mediul în care promovezi ceea ce realizezi și de felul în care procedezi.

Cele mai haioase situații erau când copiii veneau și mi se aruncau în brațe și-mi spuneau că mi-au citit cărțile. Cea mai duioasă acuzație era *cum nu-i știu eu pe ei, cei care mi-au citit cărțile, de vreme ce-i culc în fiecare seară*? Pentru că, da, eu i-am făcut să adoarmă ani de-a rândul, ori prin vocea proprie, ori prin vocea părinților, dar prin intermediul poveștilor mele.

Interesant este că niciun băiat nu s-a luat de fiul meu așa cum s-au luat cei din jur de Christopher – dar aceasta și pentru simplul fapt că acolo era multă invidie, pe când aici nu aveau de ce să-l invidieze și nici de ce să-l urască. În schimb, fetele-l înconjurau și-l întrebau despre mama lui, cea care a scris cărțile sau dacă el este personajul unei anumite povești… *Cum este să fii fiul unei povestitoare?* a întrebat cineva odată. *Te distrezi foarte bine, a răspuns fiul meu, dar nu ești niciodată sigur dacă nu cumva prostia pe care o faci nu va ajunge la urechile tuturor. Pentru că nu e numai povestitoare, e și culegătoare, e un fel de spion, care duce totul mai departe.*

Despre băiețelul din Pădurea celor 100 de acri nici măcar nu s-au scris lucruri reale; toate erau fantezii. Pe când noi spunem despre copiii noștri, peste tot pe unde mergem sau pe unde scriem, despre ceea ce trăiesc.

Am stat și eu la masă cu fiul meu, așa cum Milne a stat cu fiul său, înainte ca acesta să plece la război, și l-am auzit pe copilul meu dându-mi iertarea de care aveam nevoie pentru nesăbuința de a trăda intimitatea lui: *Te iert, mami, și-ți dau chiar voie să vorbești în continuare despre mine. Dar măcar nu mai pune numele meu acelor personaje.*

Filmul Goodbye CR  are multe piste pe care poți  merge într-o discuție profundă, dar vă las să le descoperiți singuri. Ceea ce aș vrea să subliniez este că, în mod ciudat?, fiul celebru al scriitorului a refuzat toată viața averea făcută de pe urma cărților scrise despre el și cea cu care a păstrat o relație de prietenie și de dragoste profundă toată viața a fost bona lui, Nou…

Da, cred că e un film care vorbește despre scriere și parentaj, la fel de mult ca și despre depresie – pentru că prezintă spaimele scriitorului proaspăt întors de pe front, care nu suporta nici zgomotul de muște, fiindcă-și amintea cum stăteau muștele pe cadavrele tovarășilor săi morți…

P.S. Nu mă pot abține. Soția lui Milne (aș numi-o jalnică făptură, dar nu vreau să vă influențez sau să intrăm în polemici) rostește o frază memorabilă, una singură, în tot filmul: *A scrie o carte antirăzboi e ca și când ai scrie o carte antimiercuri. Poate nu-ți place miercuri, dar  nu o poți opri pentru că sigur va veni. Dacă azi nu e miercuri, va fi curând.*

0

Ceainăria Respiro, un alt fel de-a spune Acasă

Am văzut pe Facebook un eveniment: colorăm… A, nu că nu aș avea cărți de colorat. Am zeci. Vreo câteva îmi aparțin; restul îi aparțin fiului meu pe care l-am terorizat să nu iasă din contur atunci când colorează așa că s-a dat bătut și m-a lăsat cu o comoară de mare preț constând în cărți de colorat, căci mânuța lui se pricepea și se delecta dacă ieșea din contur, nu dacă mă asculta pe mine.

Am zeci de cărți inclusiv de colorat terapeutic, dar când le văd în raft, singură în cameră, chiar dacă sunt obosită, nu-mi vine să le folosesc; mi se pare că pierd timpul. Însă ideea aceasta, de a merge alături de câteva prietene să colorăm, mi s-a părut excelentă.

La Ceainăria Respiro ne așteptau tot felul de posibilități de a ne petrece timpul – ori colorai pur și simplu, ori împodobeai o vedere alb-negru și apoi cei de acolo îți garantau că o vor pune la poștă, ori degustai niște biscuiciori care erau atât de frumos împachetați cu niște lavandă deasupra încât credeai că sunt – săpun, prăjitură sau jucărie cu stil.

Ceaiul minunat, atmosfera plăcută, senină, ne-am și împrietenit repede cu cei care și-au dorit lucrul acesta și la final am făcut poze cu rezultatele muncii noastre.

Cam așa sunase chemarea gazdelor:

Te invităm să te recreezi prin desen și culoare, muzică ambientală și socializare.

Chiar am reușit aceasta și vreau să sper că voi mai ajunge pe

str. Doamnei, nr. 3, sector 3, București
(0747170050; ceainariarespiro.ro)

Abia aștept următoarele proiecte.

0

Social Media Summit – un eveniment Biz

Evenimentul ultimei zile de iarnă, eveniment care aduce primăvara – primăvara scrierii și bucuriei pentru că ceea ce scrii are valoare.

El se adresează specialiștilor în comunicare din companii și agenții de PR, oamenilor de marketing și vânzări, dar și bloggerilor.

Vino să afli care sunt strategiile eficiente de promovare în rețelele sociale. Se vor dezbate cele mai bune campanii din ultimul an și vei afla care sunt tedințele pentru 2018.

Despre invitații care vor vorbi, puteți afla mai multe amănunte aici.

Evenimentul în sine este detaliat aici.

Lucrul care, desigur, vă interesează cel mai mult, cum vă puteți înscrie, îl găsiți explicat aici.

Orice alte amănunte, vă vor fi oferite folosind datele de contact.

Îmi doresc să ne vedem acolo, cât mai mulți dintre cei cărora ne place să scriem și, prin scrisul nostru, să avem impact în societate. Nu uitați – puneți deoparte ziua de 28 februarie.

Iar dacă doriți să știți ce anume se va întâmpla acolo, printre multe altele:

Lansarea Digital Report

La doi ani de la publicarea în premieră a listelor cu cele mai relevante nume din blogosfera românească și la mai bine de zece ani de când scrie despre online-ul românesc, Biz lansează a doua ediție Digital Report, care reunește informații despre cele mai importante agenții de digital din România, tendințe și evoluții ale pieței de digital, liste cu cele mai relevante nume din blogosfera românească, clasificate în funcție de domeniile pe care le acoperă, top cei mai urmăriți vloggeri, top conturi de Instagram, precum și top bloggeri cu care au colaborat agențiile și top agenții cu care au colaborat bloggerii în 2017.

  • Cele mai importante agenții de digital din România
  • Tendințe și evoluții ale pieței de digital
  • Liste cu cele mai relevante nume din blogosfera românească, clasificate în funcție de domeniile pe care le acoperă
  • Top cei mai urmăriți vloggeri
  • Top conturi de Instagram
  • Top bloggeri cu care au colaborat agențiile
  • Domeniile in care s-au facut cele mai multe campanii in 2017
  • Bloggerii cei mai prezenti in campaniile din 2017
  • Cele mai importante campanii din 2017

Pe 28 februarie, bine?

3

Mărturia – Anita Shreve

Dacă aveți un adolescent care începe să cocheteze cu alcoolul, căutați această carte și, știți ceva?, citiți-o împreună. Seară de seară, câte trei-patru capitole, citiți-o împreună. Dacă aveți o fată pe care o prinde valul și flirtează din plin cu băieții, care mai mult se dezbracă decât se îmbracă atunci când pleacă de acasă și vă spune că nu-și pierde ea viața învățând, ci vrea să se distreze, faceți același lucru. Luați *Mărturia*, stați cu ea în aceeași cameră și citiți-o împreună. Sigur, s-ar putea să vrea să o citească singuri. Lăsați-le această intimitate. Dar s-ar putea să nu accepte, că nu le place să lectureze, că nu au timp, că nu au chef… În acest caz, luați-vă câte o jumătate de oră și demonstrați-le că vă pasă de ei.

Cartea este foarte interesant scrisă, iar așa-zisele capitole sunt de fapt mărturii ale celor care au fost implicați în scandalul cu violul asupra unei fete de 14 ani, săvârșit de trei băieți de 18 și 19 ani, beți, beți, beți.

Eu nu cred că am citit în viața mea o carte atât de cutremurătoare, ca mărturie despre ce înseamnă inconștiența adolescenților, despre ce înseamnă disperarea adulților care nu se mai pot înțelege, despre ce înseamnă puritatea unor inimi care intră la mijloc între problemele părinților și senzualitatea intenționată a unei ființe cu instincte sexuale exacerbate. Nu știu de câte ori li se spune copiilor sau de câte ori noi, oamenii mari, rostim cuvântul *consecințe* – dar aceasta este cartea despre consecințe, într-o lume în care te lași furat mai mult de plăcere fără să te gândești la ce va urma… Da, *va urma* ne intrigă mereu când îl vedem scris la finalul unui film, dar, culmea, nu-l luăm deloc în seamă când e vorba despre viața noastră… Ce va urma dacă procedez astfel?

Este o carte pe care o recomand, de asemenea, celor care se ocupă de elevi. Pentru a-i înțelege. Pentru a înțelege cât de multă nevoie au de limite, chiar dacă mârâie când li le pui. Da, ultima mărturie este cea mai complexă, ea lămurește totul, dar până să se lămurească, ai nevoie să înțelegi ce simte fiecare om, cum reacționează fiecare în criză, câte destine sunt influențate de o simplă prostie pe care o pot face niște puști: hai să dăm pe gât cât mai mult alcool.

Sigur, complicațiile sunt și mai mari, dar asta este cu atât mai bine pentru că face cartea potrivită pentru oricine. Chiar pentru oricine. Într-o lume în care pornografia e la ea acasă, stați liniștiți, în carte nu sunt nici imagini și nici nu se vorbește explicit despre ce s-a petrecut în camera aceea de cămin de liceu. Totul este doar la nivel psihologic și emoțional, totul este despre cum îți distrugi viața și cum ai putea să ți-o faci frumoasă. Dintre cei 5 – 2 au ales să plece și pentru ei lucrurile au curs normal apoi, căci moralitatea te ajută să scapi de complicații. Trei au ales să rămână și …

Mă bucur că se scriu astfel de cărți. Important acum este să ajungă și unde trebuie!

0

Momente penibile

Pentru momentele penibile, în adolescență, unii vor să-și ia viața. Pentru momentele penibile, la maturitate, îți vine să-ți tragi palme sau să te pedepsești – la colț, la colț, la colț, vorba cântecului din filmul Veronica.

Organizarea, seriozitatea, planificarea, te ajută de multe ori să scapi de aceste momente penibile, dar chiar și cei care intră în această categorie pot să identifice în viața lor destule clipe stranii, pe care ar vrea să le uite… Cu atât mai mult dacă ești împrăștiat, neatent, cu capul în nori. Și, mai presus de toate, dacă ai nevoie de ochelari și nu-i folosești. Așa că vezi cu totul diferit decât ceea ce ar trebui.

Căutam în geanta mea hârtia de 500 de lei pe care știam sigur că o am. Bine, nu mă întrebați de ce am căutat-o în geantă și nu în portofel. Nu mă întrebați pentru că vă răspund: de regulă, las portofelul deschis, se învârte geanta în toate felurile când o arunc eu peste tot sau când o mai rostogolesc în joacă, atunci când nu am ce face, și evident că-mi cad toate. De aceea și controlorii abonamentelor sunt convinși că îmi vor da amendă când văd cât stau după mine să găsesc acel card miraculos, chiar și eu îmi pierd răbdarea și-mi vine să zic – bine, dau 50 de lei, doar să nu mai caut prin jungla mea, însă chiar când să mă las păgubașă văd verdele de la dunga cardului. Iuhuuu, am mai păstrat 50 de lei…

Acum că ați înțeles de ce cei 500 de lei erau pe undeva prin geantă, e simplu de urmărit ce vă povestesc. Dar complicațiile abia acum încep – printre cele 200 de lucruri care se află în geanta mea, dintre care 167 bonuri fiscale, trebuie să faci un slalom serios ca să ajungi la ceva prețios. În cele din urmă descopăr doar o hârtie de 100 și câteva de 50.

Și îmi îngheață inima: i-am dat persoanei care mi-a aranjat părul o hârtie pe care scria 50, sigur, dar cum nu aveam ochelarii la mine, nu știu dacă mai avea un 0 după sau care era culoarea, ca să o identific după ea. Te pomenești că i-am dat 500 de lei, de aceea se uita așa de uluită la mine, cum de-am putut să fiu așa de generoasă…

Primul instinct a fost să dau telefon: *Nu vă supărați, v-am dat cumva 500 de lei ca bacșic?* Cum ar fi sunat asta? Putea spune NU și să păstreze banii liniștită, iar eu o bănuiam în continuare că sunt la ea. Putea spune NU și chiar acesta să fi fost adevărul. Momentul penibil. Dau sau nu telefon?

Momentul penibil este acela în care ai greșit și trebuie să o scoți cumva la cap, dar asta înseamnă să-i implici și pe alții care apoi se pot simți jigniți, se pot simți răniți sau chiar pot jura că în viața lor nu vor să mai aibă treabă cu tine. Momentul penibil este acela la care ajungi dacă nu ai grijă de fiecare aspect al vieții – bine, că sunt și cele în care intri fără să ai nicio vină, e drept. Dar una este să te simți un pion în vâltoare și alta să știi că tu ești furtuna care declanșează vâltoarea care-i agasează pe toți cei din jur… Momentul penibil începe de la *te-am călcat pe picior în timpul dansului* sau *te-am călcat pe picior în tramvai pentru că mă jucam pe telefon* până la *îl caut pe Cosmin, e iubitul meu… * – *cum să fie iubitul tău, e soțul meu!*

Nu vă spun cum s-a terminat momentul meu penibil, doar vă mărturisesc – a fost cel care a declanșat, după atâția ani de momente penibile, atenția mea pentru ordine și planificare.

Mai bine mai târziu decât niciodată. Dacă însă sunteți la început de viață, nu vă lăsați în seama acestui proverb cu care mă consolez eu. Dați importanță lucrurilor mărunte pentru ca să nu aveți parte de momente penibile. (Uneori, te trezești din somn, transpirat tot, amintindu-ți cu silă ce momente penibile ai provocat! Evitați aceste stări oribile!)