0

Haideți cu noi, la Social Media Summit Biz

Sunt lucruri interesante pe care le veti putea afla aici.

https://revistabiz.us10.list-manage.com/track/click?u=ef340bf935c7298f4ebd468e2&id=3de506e594&e=b56fa1f232

Reclame
0

Anita Shreve – Nuntă în decembrie

*Detest să mă simt neputincios* – spune Harrison, personajul principal al cărții. De fapt, pentru lucrul acesta luptă toți colegii de clasă, care se întâlnesc după 27 de ani – să nu se lase îngenuncheați de neputință. Iar aceasta nu este la nivelul împlinirii materiale sau al chemării profesionale, ci în domeniul sentimentelor, emoțiilor.

Acum, la noi e la modă să revii la iubirea dintâi. Aș putea enumera 50 de persoane care s-au recăsătorit cu persoana de care s-au îndrăgostit în liceu – așa de ușor de găsești pe Fb și, după 20 de ani de căsătorie, ți se pare simplu să schimbi partenerul cu cineva pentru care ai avut o pasiune cândva. Căci ceea ce ai acum nu mai este interesant, iar pentru cineva necunoscut parcă ți-ai pierdut interesul. Dar la noi nu pare nimic deosebit – nu avem cultul familiei *țesute* din timpul liceului, așa cum îl aveau americanii. Ei își găseau prietenul pe la 15-17 ani și cu el rămâneau toată viața, că le era sau nu bine, nu conta. Acesta era modelul, așa făceau cei mai mulți. (La noi, de regulă, rămâneai cu iubirea din facultate! 🙂 )

Eroii cărții sunt dintre acei americani care nu rămân cu iubirea din liceu, dar tocmai lucrul acesta îi macină. Faptul că se regăsesc după atâta vreme le dă posibilitatea să-și împărtășească simțămintele și să observe care a fost rostul lor în tot acest timp care înseamnă mai mult de jumătate din viață – pentru unii.

Concluzii?

  • fiecare vrea să creadă că este unic
  • durerea, văzută de aproape, este de nesuportat
  • o să-ți pară rău toată viața dacă nu inițiezi o conversație (chiar dacă atunci pe moment ai putea părea penibil)
  • e sexy să spui adevărul – e ca și când ai deschide gura larg pentru un sărut
  • a avea secrete față de cineva cu care ești într-o relație strânsă este complet neproductiv (mda, dar cât de prietenească este relația dintre părinte și copil, în așa fel încât să poți să te deschizi față de el, tu, omul mare…)
  • unii oameni nu se schimbă niciodată (probabil niciunul dintre noi nu ne schimbăm 🙂 , de ce să generalizăm în loc să arătăm cu degetul întâi spre noi? 🙂 )
  • uneori, copiii îți pot lua tot oxigenul. Oricum, creează haos pe care trebuie să știi să-l administrezi, dacă vrei să nu ajungi să-i acuzi pentru deranjul din viața ta

Este poate nedrept să ne începem viața cu starea de bebeluș și mai ales să ne-o continuăm 60 de ani, după ce 20 am fost sub imperiul furtunilor de hormoni. Poate că ar trebui să ne croim drumul cu înțelepciunea pe care o avem pe la 50 de ani, în împăcarea pe care o căpătăm la 55 și cu frenezia pe care ne-o dă cunoașterea de sine pe care o căpătăm la 40 de ani. Este nedrept să existe adolescența înainte de deciziile mari pentru că tot ceea ce este ea își pune amprenta pe noi și cărăm bagajele ei de-a lungul zecilor de ani pe care îi mai avem… pentru a vedea apoi că toate impresiile noastre, toate dorurile noastre erau baloane de săpun și ar fi trebuit să lăsăm totul deoparte și să fim fericiți cu ceea ce aveam, nu cu ceea ce am pierdut….

*Nuntă în decembrie* este o carte pentru nostalgici. Cel mai bine ar fi ca nostalgicii să aibă doar 25 de ani, nu 44, ca protagoniștii și să învețe din experiența altora, nu să vrea să se dea ei înșiși cu fruntea de pragul de sus… 🙂

 

0

Dezvoltare personală

Avem un club al nostru. Desigur, de dezvoltare personală. Ne-am numit Licuricii. Ne întâlnim o dată pe lună, la Galeria Occidentului, și discutăm despre anumite teme care sunt importante pentru viață, pentru emoțiile noastre. Azi a fost despre creativitate.

Jocurile pe care le-am avut pentru această ocazie ne-au învățat multe despre noi:

  1. Scrie câte o propoziție cu fiecare literă a cuvântului IMAGINE… Nu despre orice, evident, ci care să reprezinte părerea voastră despre creativitate. (Chiar sunt curioasă, dacă vi s-ar cere așa ceva cum ați reacționa. Cât de greu v-ar fi? Ar fi fost poate mai ușor dacă în loc să încep ultima propoziție cu NU, aș fi zis: Va fi așa de simplu, căci vor reprezenta părerea voastră despre creativitate! Dacă am început cu NU, ați fost speriați de sarcină? Dacă formulam altfel ar fi fost mai ușor? V-ați pus întrebări în legătură cu ceea ce se așteaptă de la voi? Dacă să începeți cu subiect, predicat, atribut sau complement? V-ați gândit ce așteptări au de la voi cei care vor citi acele cuvinte? V-a fost ciudă că nu vă vin rapid ideile? Sau v-au curs ideile rapid, ca apa pe Niagara?)
  2. Uitați-vă prin cameră și alegeți 10 lucruri care vi se par interesante. Dintre ele, faceți-l câștigător pe cel mai interesant, chiar ciudat. Realizați o poveste despre el. 🙂
  3. Luați o hârtie și împărțiți-o în multe bucăți. Rugați pe cineva să vă scrie 30 de cuvinte pe acele petice și apoi porniți la treabă: a. definiți termenul scris acolo, descriindu-l. b. definiți termenul de acolo printr-un sinonim – sau orice vorbuliță, dar să fie una singură! c. mimați ca cineva de alături să-și dea seama ce e așternut pe hârtie. (Da, uneori, ne e greu în sfera verbalizării, alteori în a limbajului trupului. Cum să definești *conștient*? Dar cum poți spune printr-un cuvânt: pisică? A, da, zici Miau, dar când e de mimat pisica în ce mod realizezi? Pentru că nu trebuie să deschizi gura? Ar cam fi de lins lăbuța, de arcuit spatele, stând în patru labe… Sunteți ok cu manifestarea unor astfel de gesturi?

Personal, am descoperit, când ni s-a cerut să evaluăm când ne-a fost cel mai greu, că nu-mi plăcea faptul că aveam tendința să realizez aceleași gesturi pe care le făceau ceilalți, când ajungeam pe un teren străbătut deja. Eram exigentă. Voiam neapărat să mă manifest altfel, nu să copiez. Nu să mă las influențată, inspirată de ceea ce fusese anterior. Bine, acesta poate fi un lucru bun – de aici poate veni originalitatea. Cauți să descoperi ceva ce altuia nu i-ar trece prin cap, dar trebuie să ne gândim – atunci când avem aceste sentimente! – care este așteptarea clipei: pentru că, dacă nu ni se cere în mod special să fim altfel, nu ar trebui să simțim presiunea de a inova. Ne complicăm singuri. Lucru care s-ar putea să ne facă să nu prea ne placă viața… căci simțim presiunea prea mare de a face orice altfel, ori – după cum spune înțeleptul – *ce-a fost va mai fi, nu e nimic nou sub soare…*

Trebuie să învățăm să facem distincție între momentul care cere trudă și cel în care ne putem relaxa – nu furăm de la ceilalți, ci doar luăm ceea ce, oricum, dacă eram noi primii ne-ar fi trecut prin cap exact la fel să procedăm, iar ei – 🙂 – ar fi copiat după noi.

Succes în a vă spori creativitatea… Eventual, haideți cu noi la cursul de dezvoltare personală. 🙂

0

Importanța cuvintelor – cele două cuvinte

Ce înseamnă că ai o prietenă? Știu! Pentru că am avut prietene de toate felurile – de la cele prin corespondență, la cele cărora pe care le vedeam sau cărora le vorbeam zilnic. Dar această prietenă a mea despre care vorbesc azi este destul de greu de găsit în lumea mea. Foarte greu. Motivul nici măcar nu e de spus, de comentat, e dificil de abordat. Însă o asemenea prietenă, în asemenea situație, clar!, nu răsare des.

Țin minte că a fost singura persoană care mi-a dat dovada că se gândește profund la mine, la dezvoltarea mea personală, nu ca specialist, profesionist, ci ca om: *Ne-am gândit că, de vreme ce fata noastră vrea să facă școala de șoferi, e timpul și pentru tine să o faci. Haide, nu mai poți aștepta mult! E cazul!* M-am uitat uluită la ea pentru că eu nu mi-am dorit niciodată asta – sunt foarte repezită și eram sigură că voi fi o fatalitate pe stradă, că mă voi dezlănțui la volan. Pe ea nu o interesa lucrul acesta: *Îți spun eu că e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine! Haide, fără discuții!*

Acum, ea are cancer. În timp ce este operată, mă bucur că toate astea se întâmplă departe de țara noastră!

Înainte de ultima operație pe care am făcut-o eu, anestezista a venit la mine, m-a mângâiat pe față și mi-a zis: *Somn ușor*. Când m-am trezit toate lucrurile se rezolvaseră și eram ca nouă. Dar înainte de a cădea în somn, cuvintele acelea mi-au detensionat inima – Somn ușor! Nu le auzisem nici de la cei apropiați, dar le-a rostit pentru mine, cu un glas duios și o dulce alintare a chipului meu concentrat, o străină.

Toată recuperarea mea grea nu a contat pentru că delicatețea acelei secunde m-a urmărit și-mi dădea o căldură fantastică în momentele grele… Ce supărare? Ce chinuri? Am auzit două cuvinte care mi-au luat disperarea necunoscutului: *Somn ușor.*

Nu, *Te iubesc* nu sunt singurele două cuvinte care contează. Descoperi în viață că multe altele sunt cele două cuvinte care îți alină sufletul. Eu i-am scris prietenei mele: *Iubire-iubire* și pentru ea a fost de ajuns – știe că tot ceea ce contează pentru mine în aceste clipe este să-i fie ei bine.

Două cuvinte – doar două…

Important nu e numai să deschizi gura să le verbalizezi sau să le scrii. Important este să construiești o relație în așa fel încât două cuvinte să fie de ajuns, indiferent care sunt ele…

 

5

Opțiunea mea pentru un (nou) partener (definitiv)

Mai nou, Facebook are niște informații pentru cei care-l folosesc. Sigur, dacă s-ar întâmpla să primești un telefon de la cineva care să-ți spună cuvintele acelea sau dacă ai primi un mesaj anonim, ai intra în panică. Dar cum vine de la FB, ești liniștit: da, frate, nu e un spion, nu e un descreierat care mă urmărește pe furiș, e cineva căruia eu i-am încredințat datele mele. Ei bine, butonul apăsat te duce la *Top recomandări în zona ta*. Și, da, fără nicio rezervă spun că domnii mi-au arătat produse de la toate magazinele din jurul blocului meu. Adică nu ne jucăm aici, da? Știu unde sunt, știu că pot ajunge rapid – nu am nicio scuză dacă nu mă duc să mă împodobesc din oferta lor.

Cel care a creat lanțul de hoteluri Hilton a avut o prezentare în care a spus că cele mai importante lucruri pentru un consumator sunt: salutul de început și final și personalizarea produsului, ca să i se potrivească.

Bravo, FB, l-ai studiat pe om, mă saluți dimineața, îmi reamintești ce am zis în urmă cu un an sau chiar cu 10 (nici cei mai dragi ai mei nu mai țin minte cât de deșteaptă am fost eu acum 6 ani, zicând anumite cuvinte, tu mă faci să mă simt bine și că ai reținut, dar și că sunt inteligentă 🙂 ) , îmi oferi evenimente care să se plieze pe interesele mele – desprinse din ceea ce public, pentru că explicit nu ți le-am formulat, ceea ce îți aduce un miliard de puncte (ce om pricepe cine ești din ceea ce sugerezi, fără ca tu să-i precizezi: mie îmi place chestia asta, vezi nu uita de asta, eu nu suport asta!!!!)…

Dar, dragul meu, se poate și mai bine – azi, la recomandări mi-ai trimis un corset (minunat, în forul lui intim 🙂 ) și ai precizat mărimi doar XXL. Se poate? Nu ai intuit că port XS? Și tocmai mă bucuram că știi despre personalizare…

A, dragul de tine, știi că am prietene care ar putea fi fericite dacă le fac un astfel de cadou?

Ei, da, la asta nu m-am gândit, dar tu, cu algoritmii tăi, m-ai lăsat mască. Felicitări, dragule, tu, facebookule, care ne cunoști mai bine decât partenerii de viață, decât prietenii de la grădiniță și chiar decât noi înșine (păi, da, mai ții minte când mi-ai sugerat ceva ce eu nu aveam nici prin cap să fac, dar la îndemnul tău mi-am dat seama că dintotdeauna visasem asta și nu îndrăznisem să verbalizez sau să caut sau să sper?). Măi, minunatule, măi, deosebitule, măi feisbucule, ești ideal – nu te putem trece din virtual în real și să-ți dăm viață? Nu de alta, dar toată lumea ar să trăiască doar cu tine, iar lumea nu e una singură, ci e alcătuită din miliarde; nu te poți împărți numai tu tuturor, așa că ai nevoie de dubluri, tripluri, clone, :-), ca să mulțumești pe toată lumea că ești doar al său…

Of, minunatule fe(i)s(buc)… 🙂

P.S. Știți nu? … Aceste rânduri sunt un pamflet și trebuie tratate ca atare… 🙂 Inclusiv titlul! 🙂

0

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.

2

De ce te doare capul dacă nu ești bolnav?

Mărturisesc: sunt dependentă de activitate.

Mărturisesc: îmi place să-mi ocup fiecare clipă cu ceea ce-mi place.

Mărturisesc: mi se pare că, dacă nu fac eu nu lucru pentru a convinge o persoană de o anumită chestie, persoana aceea nu-l va pune în practică, nu se va implica și … ea va avea de pierdut. Așa că, pe lângă tot ce-mi place, încerc să mai dau câte o mână de ajutor și altora să facă *ce le-ar plăcea, dar încă nu știu*… 🙂

Era miercuri. Zi de aerodance, sportul meu preferat. Apoi urma să merg la cineva căreia îi împrumutasem o carte, să-mi iau înapoi averea. După care, să alerg să-l ascult pe Rebengiuc în spațiul cultural 🙂 . Era miercuri. Dar nu orice miercuri. Era miercuri, ziua surorii mele. Era o miercuri în care sigur nu reușeam să ne întâlnim pe FB, din cauza programului meu aglomerat.

Și a venit o durere de cap. Una așa, brutală, care te izbește de pereți, care mătură cu tine gresia și te pune și să faci cunoștință cu faianța… Bubuia capul meu – putea fi oricine la bețele lor – de la un îndrăgostit de percuție, care strunește cu furie sclavul său, până la un copilaș care dă cu entuziasm în tobă. Acum, să fiu sinceră, dureri și mai mari decât aceasta au fost în viață, geruri și mai mari așternut pe reumatismul meu, dar în acel moment totul a luat o formă de pulovăr care se deșiră și am dat telefon pe rând – nu mai vin la aerodance, nu ar putea veni altcineva să aducă acea carte, cineva din familia ta…? A, bine, actorului nu era cazul să-mi cer scuze, oricum, nu pe mine mă așteapta la acea întâlnire, sunt convinsă că a avut sala plină – nu-i făceam eu lui cinste că mergeam să-l ascult, ci pentru mine era o onoare să-l văd.

Și, cum sunt dependentă de fapte, să citesc în timp ce am dureri de cap nu mi se pare o soluție. Așa că sun pe FB – și stau de vorbă cu sora mea 2 ore, fără să mai simt nici măcar un pic apăsarea de dinainte. Eram proaspătă, de parcă atunci mă modelase mama, din cea mai bună făină, cea mai curată și mai pufoasă.

Mda, să ne ferească Dumnezeu de momentul când vom fi atât de indiferenți față de *a fi* și obsedați de *a duce la îndeplinire* încât se va arunca spre noi o minge de suferință, doar așa, pentru a simți că trăim, că existăm, că viețui, că ființăm, că suntem… Căci atunci când ducem la capăt o sarcină – care ne place sau nu! – s-ar putea să pierdem din vedere lucrurile de preț. Chiar dacă ne distrăm bine, chiar dacă ne împlinim visul copilăriei, chiar dacă suntem cei mai fericiți, teoretic…