În ultimul timp am fost între adolescenți și tineri, ca instructor. Aveam grupa mea, de 17 persoane, pe care am condus-o la Parc Aventura, Brașov, dar alături de noi mai erau alte grupe: același număr de copii, de încă 2 ori. Pe traseul verde 2, cu care am început pentru încălzire, mie nu mi s-a părut nimic dificil, ba chiar am alergat pe el pentru a ajunge la celelalte (nu ai voie să intri la cele mai dificile dacă nu reușești un galben sau un verde!), în schimb o tinerică frumușică abia făcea față. Chiar dacă nu era din grupa mea, am urmărit-o de teamă să nu se întâmple ceva, cu atât mai mult cu cât instructorii ei nu erau de față. Așa că atunci când a ajuns la capăt iar eu o tot filam de pe albastru 2, eu mai aveam doar 3 pași să fac și să-l termin chiar și pe acesta.
Când m-am dat jos și m-am îndreptat spre roșu, despre care auzisem că e greu, dar asta e, mă descurcasem excelent la albastru, n-avea de ce să-mi fie frică de roșu, îmi apare fata în cale și-mi zice:
– Mă duc la albastru 2.
– Stai puțin. Parcă abia ai reușit la verde. Încearcă prima dată albastru 1. Mai odihnește-te, mai dă-te cu tiroliana.
– Nu, mă duc la albastru 2.
Tânărul vădit îndrăgostit de lângă ea îmi reproșează:
– Ce este asta? Lipsă de empatie? Puțină încurajare nu aveți pentru ea?
Unii au cuvinte mari în buzunarele lor.
– Aș încuraja-o, dacă n-aș fi văzut-o aproape să cadă de pe scări sau de pe funii care erau o bagatelă. Uite ce este, încurajările în general se fac atunci când e vorba despre o dezvoltare personală care nu împiedică pe nimeni altcineva. Dacă tu te sui pe albastru 2 și toți vor veni după tine, dar nu vor reuși să treacă de tine pentru că ești un dop care ezită să se dea din calea lor?
– Nu știți deloc să fiți o instructoare de gașcă, zice băiatul.
– Spuneți-mi că pot, m-a rugat fata.
– Nu, nu poți. Antrenamente de felul acesta se pot face la sfârșitul programului, când oamenii au plecat acasă sau dimineața, când încă nu s-au repezit toți pe trasee. Dar pentru că știu că tot te vei duce, curaj. Și, dacă nu mai poți, ieși de pe traseu, pentru că, știi bine, există așa ceva.
…….
Am tot gândit în sinea mea: ce e încurajarea? Da, îmi place să încurajez de la bebeluș la persoană în vârstă, dar în acel moment nu am simțit că e corect să fac asta. Când este experiența ta și ai de luptat cu tine, ai de desfășurat forțe (care-ți lipsesc sau pe care trebuie să le clădești!), când sunt de lăsat în urmă defecte sau slăbiciuni, e nevoie de încurajare. Dar nu mi se pare corect să câștigi experiență pe seama celor care au plătit și se trezesc în urma ta, care dârdâi de frică și nici nu dai voie celor din spatele tău să treacă pentru că ți se pare că, fiind la rând, trebuie să ai gloata în spatele tău.
Eu însămi am urcat pe roșu 2 și, deși eram în stare să-l termin, a trebuit să folosesc o ieșire, o tiroliană, pentru că erau câte 4 persoane pe următoarele 7 posturi, din cauza unei prințese care nici nu se dădea cu funia, nici nu se dădea deoparte.
Am întâlnit-o pe tânăra care voia pe albastru 2. Era plină de fericire pentru că l-a făcut. Sigur, în 45 de minute, ținând după ea o coadă de 30 de inși. (în contextul în care se termină în 10-15 minute cel mult!)
Sunt pentru încurajare, dar nu mi se pare corect să încurajezi lucruri care taie aripile celorlalți.
Dezvoltarea ta nu trebuie să se facă prin păstrarea celorlalți în același stadiu sau chiar să-i facă să dea înapoi.
Ei, eu încurajez în continuare, dar ceea ce nu e piedică pentru ceilalți!
Despre sufletul meu 