0

The Hitman*s Bodyguard

De cum am văzut trailerul, am zis că trebuie să-l văd. Da, bine, are mult pac, pac, (în sfârșit se vede cum arată un personaj rus, nu ca în Blonda Atomică, unde slavii erau obligați să fie cât mai slim ca să poată fi puși la punct de anorexica faptură principală!), dar are și foarte mult umor. Iar dacă aș pune puncte și mai multe acelea ar veni nu neapărat din scenariu cât din mimica fețelor celor doi actori principali – ca să nu mai vorbim că e un adevărat ghid de cucerire și păstrare a iubirii 🙂 🙂 🙂 .

Replica marcantă pentru mine, cea care m-a făcut să mă gândesc mult la implicațiile etice ale acestor fapte în zilele noastre: E mai bine să fii cel care-l păzește pe cel care face rău sau să fii cel care-l ucide pe monstrul ce face rău?

Oricum, recunosc, indiferent cât de superficial ar părea filmul altora: mie mi s-a părut fenomenal, mai ales că, văzut la 4DX, m-am simțit și mai în aventura lor, eu, care, de regulă, am cea mai plată viață.

Anunțuri
0

Festivalul George Enescu

0

Ce e cu Moartea?

Editurile de copii care se respectă caută cărți *grele*. Personajele trebuie să fie din familii destrămate, din familii cu boli grave sau chiar să aibă boli incurabile. Au ajuns la concluzia că cei mici trebuie învățați să trăiască, nu numai să viseze la prinți și sirene.
Nu știu ce povești sau poante le spuneți copiilor sau nepoților, dar eu mi-am amintit astăzi de-o poantă ardelenească pe care tata ne-o spunea încă de la 5 ani. O repeta pentru că vedea că ne distrăm când o zice – avea umor, dar, sincer!, eu râdeam și de cele două lucruri fantastice la care mă gândeam apoi, când rămâneam singură.


Ei bine, poanta: O bătrânică a auzit că o caută Moartea, pentru că i-a sosit ceasul. S-a gândit ea unde ar putea să se ascundă de Moarte: la câmp, ar găsi-o, chiar și la spital ar găsi-o, la horă în sat, ar găsi-o, la magazin, desigur. A, gata, s-a prins unde nu ar căuta Moartea, așa că și-a luat pe ea un pantalonaș scurt și un tricou și s-a dus la grădiniță. Se prostea ca și când ar fi copilaș. A venit ora mesei și stătea pe băncuță, alături de ceilalți mititei, molfăia mămăligă cu brânză și smântână, când se deschide ușa și în pragul ei apare Moartea. Se uita Moartea zâmbind la fiecare piticot, apoi înaintează către băbuța noastră, o mângâie pe creștet și-i zice:
– Ce faci tu aici, puișor?
– Pap, răspunde băbuța, să fie cât mai credibilă.
– Ei bine, papă, mamă, papă, că pe urmă mergem tai!
(Pentru cine nu știe, *tai-tai* se zice în Ardeal la *la revedere*, în general la despărțire, mai ales când ești micuț.)


Îmi imaginam scena și eram impresionată de șmecheria băbuței – chiar așa, cum să ajungă Moartea la grădiniță, nici n-ar trebui să-i treacă prin cap lucrul acesta, dar și de realitatea că Moartea nu poate fi înșelată – ești tu inteligent și încerci să te strecori, dar vine după tine că are coordonatele tale puse în gps.


Mie niciodată nu mi-a fost teamă de moarte, acum, cu atât mai puțin, dar nu trăiesc numai eu, neînfricata, pe acest pământ, ci multe alte miliarde, dintre care unii copii foarte mici, care nu pricep ce este moartea, se tem sau se luptă zi de zi cu ea.

Editurile care se respectă caută astfel de cărți, pentru a-i ajuta pe copii. Oare cine le scrie?

0

Barry Seal – trafic în stil american

Cred că de când merg la filme prin Mall, nu am văzut sală mai plină ca la acest film. Mă întreb de ce? Tom Cruise să fie răspunsul? Sau poate povestea în sine? Trebuie să recunosc – realitatea bate filmul. Iar filmul nu este dintre cele mai sofisticate. Poate doar modul cum se întorc lucrurile să ți se pară interesant, în rest…

Poate e doar un semn că oamenii vor să știe mai multe despre ce e *în spatele celor care se laudă că ne asigură siguranța*. Poate e doar un semn că oamenilor nu le vine să creadă că minciuna poate atât de mult să conducă lumea sau că lucrurile imposibile sunt la degetul mic pentru unii, care nu au nicio școală, nicio pregătire – cartelurile!

Sau poate pentru că vrei să înveți să nu te lași în mâna cuiva care te folosește, așa cum folosești o surcică pentru a arunca pe focul unde vrei să-ți coci cartofi. Dacă nu s-ar fi priceput Barry să piloteze avionul, nu-i nimic, apelau la altul… Dacă nu avea el tupeul să insiste, nu-i nimic, se găsea altul…

Ideea că ești nimeni și trebuie să te strecori ca nimeni printre niște escroci, doar pentru a-ți trăi viața nu trebuie să te facă să te împăunezi. Până la urmă, chiar dacă facem mari minunății într-un anumit loc, tot figuranți suntem, pentru că nu contează cum trăim acum și cât furăm sau cât îi nenorocim pe cei sărmani ca să ne fie nouă bine, ci cu totul altceva.

Filmul e amuzant. Dar dincolo de film, au existat vieți. Atinse de cocaina și de armele pe care drăguțul de Barry le ducea de colo-colo…

0

Povești pentru tot anul – editura Corint

Copertă cartonată, turcoazul care te învăluie din toate părțile, titlul ademenitor… Cartea pare prietenoasă la prima vedere și cred că poate fi, dar numai după o anumită vârstă. Nu vă imaginați că aceste povestiri se potrivesc pentru cei de 2, 3, 4 ani pentru că vă înșelați. De peste tot apar vrăjitori, zmei și alte făpturi ciudate, în unele locuri totul devine amuzant, dar s-ar putea ca, până să apară amuzamentul, să vă treziți că aveți copii cu obsesii sau cu temeri. Unele povești sunt mai degrabă înșiruiri de lucruri fără logică, italienii care au scris cartea s-au bazat mult pe imaginația copiilor și pe efectul obținut de penibil, însă acest lucru se poate să-i fascineze pe copii după ce trec de 6 ani.

Dacă nu mă credeți, luați cartea și faceți o încercare. Citiți-i copilului de 2, 3, 4 ani o poveste și apoi vedeți care este consecința.

(Să vă redau totuși un fragment: *A fost odată un căpcăun furios, pentru că avea mereu dureri de burtă. Așa că, în loc să pape la micul dejun o pereche de frățiori la cuptor sau la cină, o friptură de bebeluș cu cartofiori, era obligat să se sature cu ierburi și rădăcini fierte.* Și tot așa… Decideți cui citiți asta!)

Însă, dacă îi lăsați pe copii să se apropie de ea la 6-7 ani, s-ar putea să descoperiți că stupiditatea ideilor din povești le îmbogățește imaginația sau ineditul situațiilor îi face să-și dezvolte simțul umorului. Stările de teamă despre care se tot vorbește în fiecare episod – pentru că se pare că e o carte care vrea să-i vindece pe cei mici de anumite spaime! – ar putea fi uitate, dacă autorii reușesc să intre în inima copiilor (asta rămâne de văzut, dacă cei mici se lasă copleșiți de rezolvările care-s mai degrabă magice decât de transformare personală, de devenire a unui personaj puternic!).

Cartea este împărțită fără o mare logică în patru capitole – pe anotimpuri (nu că ar arăta ceva din schimbările din natură sau ar vorbi despre lunile fiecărui anotimp). Are desene din abundență, s-ar putea ca cei mici prima dată să o folosească drept material de inventat povești, până când sună ceasul ca să ajungă să cunoască acele povești.

Un lucru inedit este că la finalul unor povești se face un fel de concluzie a întâmplării, de data aceasta în versuri. Unele sunt mai reușite, altele mai puțin reușite, dar ideea e că acest aspect aduce un plus cărții.

Dacă este folosită la timpul potrivit, cartea Povești pentru tot timpul anului se va număra printre preferatele copiilor.

2

Povești la telefon – Gianni Rodari

Când cauți o carte și întorci lumea pe dos pentru a o găsi, trebuie să fie foarte bună ca să nu te dezamăgească, nu? Dar cum e când cauți un autor care se pricepe bine, bine la creativitate, abia îi găsești cartea care să te învețe să fii cât mai năstrușnic… și apoi îi găsești una dintre cărțile prin care el demonstrează că nu e numai profesor, ci și specialist?

Cam așa a fost cu Rodari. Văzându-i poveștile, am pus repede mâna pe ele pentru a vedea dacă e chiar atât de bun pe cât te învață pe tine să fii. Acum, ce să zicem și noi, el a trăit începând cu 1920…

Vă dați seama cam când și-a scris opera și cam despre ce ar putea fi vorba. Așa că eu am o propunere pentru părinți: luați-vă copiii în oraș când mergeți să cumpărați cărți din care vreți să le citiți. S-ar putea să aveți surpriza să nu le placă ceea ce le aduceți acasă.

Sau dacă ești mătușă …. Mai bine mergi pe varianta unui cadou-card la o anumită librărie decât să-i cumperi o maaaaare carte despre care ai auzit tu, dar care să nu-l prindă niciun pic pe copil.

Am observat copii care n-au reacționat la cărți ridicate în slăvi pentru ca apoi să tresară la lucruri banale, pe care alții le-ar fi trecut cu vederea. Și la bibliotecă luați-vă copiii cu voi ca să-și aleagă cărțile, nu le alegeți voi, pentru că știți de la colega X, care este o închipuită, cum că cele mai tari cărți sunt … M, N și Q…

Cât despre poveștile lui Rodari, concluzionez:

  • fiind foarte scurte, sunt multe la un loc
  • uneori, apare același personaj, alteori, dai de unul pe care n-ai să-l mai întâlnești niciodată (și-o să-i simți lipsa – exact, puteți să-i puneți pe copii să inventeze povești cu acel personaj!)
  • n-au desene ca să încânte ochiul (deși la început i se aduce un elogiu încântător desenatoarei, pe parcursul cărții imaginile alb-negru nu sunt cine știe ce)
  • subiectele sunt reprezentative pentru anii în care a trăit autorul, nu vă imaginați inorogi și vampiri, dar veți da de clopote transformate în tunuri, căci, na, războiul al doilea tocmai devenise istorie
  • subiectele sunt vizionare – încălzirea globală, dar și retro – un fel de parabolă despre Samson (care, însă, nu o are pe Dalila, ci trei frați răutăcioși…)
  • unele dintre ele se termină în coadă de pește, 🙂 dar cum copiilor le plac sirenele pot să fie foarte încântați pentru asta.

Eu vă las două pasaja – uite-așa, de delectare:

  1. Într-o anumită țară, pentru încălcarea legii erai pedepsit… dând patru palme jandarmului. Dacă greșeala era involuntară, se dădeau doar două.
  • Dar e nedrept, e groaznic, a ripostat băiețelul care greșise fără să vrea și acum avea de dat două palme jandarmului.
  • Bineînțeles că e nedrept, bineînțeles că-i groaznic. Ba chiar e atât de îngrozitor, că lumea, ca să nu fie silită să pălmuiască bieți oameni fără vină, se ferește să încalce legea. Hai, dați-mi două palme și altădată să fiți mai atent.
  • Dar eu nu vreau să vă dau nici măcar un bobârnac, mai bine vă dau o mângâiere.
  • Dacă-i pe-așa, încheie jandarmul, va trebui să vă însoțesc până la graniță.

Astfel a părăsit băiețelul cea mai amabilă lume cu putință. (*Țara fără vârfuri*)

2. Orice copil, când vine pe lume, are întreaga lume a lui și nu trebuie să dea pe ea nici măcar un bănuț, trebuie doar să-și suflece mânecile, să-ntindă mâna și s-o ia. (*Orașul Stockholm de vânzare*)

0

Pestriții – împreună pentru prima dată

În tabăra de vară la care am participat în cea de-a doua săptămână, unii instructori veneau cu tinerii lor, alături de care petreceau tot restul anului. Eu am avut în grupa mea dintre cei care nu locuiesc în România, tineri care s-au născut în străinătate, din părinți români, și pentru care părinții consideră că e bine să aibă măcar câteva zile de vorbit în limba română pentru că, oricum, toată școala o fac în limba țării în care stau, iar în casă rar reușesc să-i convingă să se exprime în română.

Din 17 tineri, am avut un canadian, o franțuzoaică, trei din Spania, unul din Italia; chiar și ceilalți români, necunoscându-se anterior, au fost ca un fel de … vorbitori de limbi străine între ei, pentru că nu găseau un numitor comun. Din start. Timpul a făcut însă ca aceștia să se unească, mai ales jocurile i-au atras, dar trebuie să recunosc, mie cel mai mult mi-a părut că s-au deschis datorită unui joc pe care l-am avut la mine și l-am folosit cu totul altfel decât în mod normal.

Poate că ați jucat până acum DIXIT. Fără a lua tabla de joc și iepurașii care înaintează, fără a urma regulile jocului, am întins cărțile cu fața în sus și le-am spus să aleagă o carte (erau tot felul de desene interesante pe cartonașe). Aceasta trebuia să redea o situația din viața lor sau un principiu de viață.

Fiecare a ales: dintre ei, vreo 4, deși au ales, nu au explicat, doar au arătat ce i-a impresionat. Dar chiar și cei care au tăcut la început de drum, pe parcurs s-au deschis și am reușit să comunicăm. Fetița care nu a scos niciun cuvânt, la finalul taberei, pe cartea de amintiri, mi-a scris în franceză: *Îmi veți lipsi. O să-mi fie dor de dv.*

Uneori, oameni care nu au nimic de-a face unii cu alții, puși în același context, pot să-și scoată ochii sau pot să devină una.

Sunt fericită pentru dedicația unei tinere studente la medicină din Spania, care și-a cerut scuze că se exprimă atât de greu în română, dar m-a rugat să înțeleg dincolo de cuvintele ei stângace (nu mi s-au părut deloc, ce să vrei mai mult decât atât?):

*Vreau să-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a creat o făptură minunată precum ești tu. Tot binele pe care îl faci e incredibil și mă bucur că Dumnezeu te-a ales pe tine pentru a realiza această lucrare: cuvintele tale pot salva vieți.*

Cred eu că se referea și la faptul că nu am lăsat pe nimeni în urmă pe trasee dificile și am încurajat fiecare copil care spunea că nu mai poate să ajungem la obiectele de geocaching sau la stânca de rappel ori pe traseul spre fantastica Tamina, o cascadă de care prea puțini au auzit… Dar mai cred că se referea și la faptul că, dacă observam că cineva e dezamăgit sau are o nostalgie, reușeam să-i schimb starea: e destulă vreme de tristețe acasă. În excursie, e cazul să ne bucurăm, nu?

Le-am spus copiilor mei *Pestriții* pentru că erau din atâtea locuri și, în acealași timp, erau atât de asemănători. Mi-am amintit de prepelițe și mai ales de Sandy, al lui Al. Brătescu Voinești. Adevărul este că atunci când ai grijă de cineva și vede lucrul acesta, se dezvoltă. Dacă se încăpățânează să facă doar ce-i pare lui corect, s-ar putea să rămână fără o aripă.

Pestriții mei au reușit nu numai să-și folosească aripile, ci și să mai facă rost de altele – ne tot împrumutam aripile de la unii la alții, la greu.