Te apreciez – zi de zi

De două săptămâni, corpul meu a luat-o razna și nu am mai putut face mare lucru. Da, îi apreciez pe toți cei care au fost alături de mine în aceste momente, îi apreciez pe cei care sunt bolnavi și se străduiesc să meargă înainte, fără să arate ceea ce trăiesc. Îi apreciez pe cei din jurul meu și de departe. Și da, mă apreciez pe mine pentru tot ceea ce am fost până acum, reușind să depășesc toate lucrurile care mi s-au ivit în cale.

M-aș bucura mult de tot ca voi, toți cei care treceți pe aici, să vă apreciați pentru ceea ce sunteți și pentru ceea ce ați depășit, indiferent de gravitatea problemelor și de cât de ciuntiți ați rămas.

Și încă un da, vă apreciez pe toți pentru că CITIȚI.

Cum se completează Mulțumesc și Te apreciez

De când e mic îl înveți pe copil să spună două lucruri: Te rog și Mulțumesc. Mă rog, îl înveți dacă ai ceva idee despre ce înseamnă o viață politicoasă, dacă îți dorești ca el să fie un om plăcut în societate. Evident, spui și tu. Îmi povestea tata că, pe vremea când nu ne avea pe noi, fiicele lui, avea nepoți și, cu niciun chip, unul nu aprecia ceea ce făceai pentru el. După ce l-a încheiat o dată la șiret, tata i-a dat o palmă după cap și i-a zis: Spune, mulțumesc, măgarule. Nepotul i-a răspuns zâmbitor: Mulțumesc, măgarule!

Da, lupți mult să-l faci pe copil să zică Mulțumesc ori nu lupți și-atunci luptă el, în viață – ori la locul de muncă, unde colegii îl disprețuiesc pentru că e prost crescut, ori în familie, unde sunt neînțelegeri din cauza indiferenței lui, ori în societate, unde ești taxat imediat pentru conduită necioplită.

*Mulțumesc* este cuvântul pe care îl spui atunci când:

– ai avut nevoie de ceva și ai primit

– ți s-a oferit ceva neașteptat

– te-ai străduit să rezolvi ceva și, în cele din urmă, nu tu, ci o cunoștință a intervenit

– ești plin de elan pentru că s-a împlinit dorința pe care i-ai încredințat-o singurului care o putea duce la capăt

Cu alte cuvinte, *Mulțumesc* este recunoștința pe care o ai pentru că ai obținut ceva ce ai visat sau nici măcar nu ai sperat, dar te-ai trezit deodată posedând.

Cu #Teapreciez este altceva. Pot aprecia și pe cineva care nu-mi face un serviciu. Pot aprecia și pe cineva care nu m-a ajutat și nu mă va ajuta niciodată în viață. Pot aprecia și pe cineva care mi-a luat slujba pe care o doream – da, dacă ești sincer și vezi că omul are calitățile necesare, iar examenul a fost dat *pe bune* nu s-a intrat *pe pile*, de ce să nu respecți calitățile omului? Pot aprecia pe cineva care trece pe lângă mine și miroase frumos sau are haine vesel colorate, ori pe cineva care-mi oferă locul în mașină, deși nu sunt gravidă, nici bătrână și nici frumoasă. 🙂 Pot aprecia pe cineva care, deși e roșu la semanfor, iar eu trec strada pentru că mă gândesc în altă parte, se oprește, fără să mă injure și, când îmi cer iertare, dă din mână, ca și când ar zice: Te înțeleg. Se mai poate întâmpla.

 Noi nu spunem #Teapreciez; avem motive foarte adânci pentru a admira pe cineva, dar nu avem curaj s-o spunem. Cine suntem noi să o facem? Ce contăm noi? Dacă omul ăsta e atât de mare, ce mai contează că spun eu sau nu aceste cuvinte?

Într-un fel, avem dreptate. Am văzut persoane cărora nu le-a plăcut modul în care un om simplu le-a spus că le apreciază, au dat din mână a lehamite, *bine, bine, altceva, că de-asta sunt sătul*… Dar pentru că unii sunt prost crescuți nu înseamnă că trebuie să ne tacă gura, dacă inima ne e prea plină…

#Teapreciez este ceea ce spui când ai observat ceva minunat, ori poate foarte simplu, dar pe care tu nu l-ai fi putut face sau care nu ți-ar fi trecut prin cap. #Teapreciez este ceea ce spui când ai descoperit la cineva un alt mod de a se raporta la oameni, când cineva nu-ți dă o idee, în sine, dar o poți fura din zbor și o poți integra în viața ta. #Teapreciez este darul de care are nevoie cineva care a făcut totul bine – da, munca în sine e răsplata sa, dar și recunoașterea ei printr-un te apreciez e cel mai mare alint.

#Teapreciez nu e răsfăț, dar oferă atât de multă bucurie celui curat, care-l aude încât se decide să nu te dezamăgească niciodată.

De aceea e nevoie de #Teapreciez pe lângă Mulțumesc.

P.S. Mulțumesc din suflet Firului de iarbă pentru că mi-a oferit posibilitatea să meditez la acest lucru, în cadrul campaniei #Teapreciez.

Inimă de leu – Dr. John Demartini

În sala în care Dr. John Demartini susținea seminarul său Inimă de leu, primele cuvinte pe care le-am scris pe caietul meu au fost: *În tristețe, auzi vocile rele care te ceartă și-ți spun că nu ești în stare de nimic.* Nu știu dacă a fost gândul meu sau l-am cules din ceea ce spunea profesorul, însă un lucru este clar – am realizat de ce nu îmi place să stau în starea de disperare care mă cuprinde câteodată, când îmi dau seama că nu mă pricep să fac ceva, nu am timp să duc la capăt ce am început, ceea ce-mi doresc eu este imposibil de realizat…

Demartini a ținut-o sus și tare cu același gând: Indiferent cât de neînsemnat îți pare că ești, nu calitățile tale te vor ajuta să ajungi departe, ci faptul că ai un vis. Dacă nu renunți la visul tău, el o să-ți aparțină. Susținea asta el, copilul căruia îi spusese prima profesoară că nu se va descurca niciodată nici cu cititul, nici cu reținutul, nici cu vorbitul…

Cele 30 de cuvinte pe care a început să le învețe pe zi, pentru că mai mult de atât nu putea să facă pentru dezvoltarea lui, l-au transformat în omul care astăzi vorbește despre setul de valori pe care trebuie să le ai. Poți aduce valoare în Univers, dacă acționezi conform setului tău de valori, poți fi frustrat dacă funcționezi după cele ale celor din jur – chiar dacă-i iubești, chiar dacă sunt de excepție.

Ascultam uimită: când stabilești un scop, creierul îl urmărește pe acesta. Dacă nu ai un scop, nu ai mentalitate de om puternic, ci de sclav, de rob, de aceea alergi la dependențe – ele pot fi numite *stăpâne* și pot da plăcere rapid. (Aceasta face diferența dintre un om și un animal de pradă – omul are un obiectiv, animalul de pradă acționează din implus, pe loc, fără a gândi.) În schimb, dacă ai o viziune inspirată, dacă planifici strategic, dacă acționezi și îți organizezi întreaga ființă, conducându-te pe tine, devii un lider și peste ceilalți. Căci, m-a uimit Demartini, *chiar și Biblia spune – Cei ce au viziune, vor înflori, în vreme ce ceilalți vor da înapoi*.

Oamenii au control asupra vieții lor dacă hotărăsc să-și desfășoare zilele conform valorilor lor. *A, zice farmacistul, e un dezechilibru chimic, luați pastile…* Când colo, depresiile, bolile cele mai grave pornesc din faptul că, de fapt, sistemul de valori ne-a fost atins și retezat sau am încercat noi înșine să-l ajustăm pentru a le face pe plac celorlalți.

Ce înseamnă valori?

• Care sunt primele trei obiecte cu care îți umpli spațiul?
• Care sunt cele trei fapte cu care îți umpli timpul?
• Care sunt cele trei activități care-ți dau energie?
• Care sunt cele trei lucruri în care investești banii?
• Care sunt cele trei motive care te incită să fii ordonat?
• Care sunt acțiunile pe care le faci spontan, fără să te pună cineva, fără să ai nevoie de vreo motivație exterioară?
• Care sunt cele trei fraze pe care ți le adresezi de regulă?
• Care sunt cele trei gânduri prin care îți păstrezi echilibrul pentru a-ți atinge scopul?
• Care sunt cele trei subiecte de conversații pe care le abordezi cel mai des în public?
• Care sunt cele trei bucurii care te inspiră cel mai mult?
• Care sunt cele trei obiective cu care vrei să-ți fie asociată viața?
• Care sunt cele trei idei pe care le căutați în articolele pe care le citiți?

S-ar putea să fim îngroziți când facem această listă, de cât de puerili suntem. Sau s-ar putea să descoperim cât de minunat ne este visul, dar nu am îndrăznit să pornim spre el niciodată pentru că valorile celorlalți s-au tot ciocnit de-ale noastre și noi am cedat sub valorile lor. Și da, valori bune rămân îngropate, mai ceva ca sub cutremurele înfiorătoare, și se sting în noi, odată cu noi înșine, aruncându-ne, până la dispariție, în ghearele lucrurilor de doi bani, stupide.

În ceea ce privește alegerea partenerului de viață, Demartini milita pentru ceva ce nu se face în mod normal în societatea noastră – noi ne vedem, ne plăcem și rămânem împreună. El spunea că ar trebui să scoatem la iveală unul în fața celuilalt care sunt cele trei valori ale departamentelor vieții (fizic, psihic, spiritual, economic, moral) și să le comparăm. Dacă ele sunt prea asemănătoare, s-ar putea să ne înghițim unul pe altul și plictiseala să fie prea mare; dar și dacă sunt foarte diferite s-ar putea ca unul, cel ce iubește mai mult, să-și lase valorile deoparte pentru a face pace, pentru că vrea neapărat să fie cu celălalt – doar că mintea noastră nu poate trăi valorile altcuiva, nu acceptă și la un moment dat s-ar putea să intervină boala. Nu, nu a celui care-și trăiește bine merci visul și nu înțelege ce are celălalt de-a luat-o razna, ci a celui care a cedat și a renunțat la sine. Evident, cele mai potrivite relații sunt cele în care, deși valorile sunt diferite, nu se bat cap în cap. Acestea aduc ceva nou în viața fiecăruia dintre cei doi, fiecare luând un plus de la celălalt și oferind de la sine cât mai mult.

Cât despre modul cum trebuie ajutați copiii să învețe, nu vorbesc acum pentru profesori, (ei nu vor avea timp să facă lucrul acesta, din nefericire!, la clasă), ci pentru părinți: trebuie cunoscute valorile copiilor – cele trei mari valori – și când au câte o sarcină de îndeplinit trebuie implicate toate aceste trei valori în așa fel încât copilul să fie satisfăcut că și-a împlinit dorința de a fi în zona lui de bine, iar informația, învățătura i-a rămas în creier, i s-a imprimat printr-o activitate care l-a satisfăcut.

Mda, aceasta înseamnă să fii părinte – vă spun eu, mai bine renunțați la ideea de a face copii! 🙂 🙂 🙂

Închei cu un gând care ar putea să îi ajute pe cei ce cred că nu e locul lor pe acest pământ: *Oamenii nepotriviți schimbă lumea; cei care se conformează și intră în cutiile pe care le-a realizat lumea pentru ei nu fac altceva decât să tragă o ușă după ei și să stea acolo, cuminți. Ceilalți se străduiesc să-și realizeze și ei propriile cutii, iar aceste cutii sunt lucrurile care transformă realitatea prin originalitatea lor.*

P.S. #Teapreciez, Camelia, pentru că mi-ai făcut cadou acest seminar, la care știai că vreau să ajung și nu-mi puteam permite. De asemenea, vă apreciez pe toți cei care ați făcut față de mine astfel de gesturi, daruri mai mari sau mai mici, prin care mi s-a împlinit un vis; dar îi apreciez și pe cei care au făcut aceasta pentru cunoscuții lor – chiar dacă aceștia sunt pentru mine *necunoscuți*. Bunătatea unora aduce lumină în viața altora și lumina este cea care ne ajută să vedem frumusețea; nu întunericul!

A, și să nu uit. Aprecierile mele merg și spre Olympus, care ne-a oferit produsele sale ecologice; lapte, kefir și iaurt de vanilie. Ați fost foarte generoși!  (nu numai că ne-au dat să mâncăm acolo, dar ne-au oferit și pachețele pentru acasă) Drăguții de voi! 🙂

A mai scris despre acest eveniment și Ana.

#Teapreciez – nodurile din capul nostru

Ați jucat vreodată mațele încurcate? Toți participanții se iau de mână și fiecare trece pe sub brațul celuilalt, dacă reușește vreunul pune picioarele dincolo de două persoane… Ce să mai, e ca un fel de ghem de oameni, pe care un tip numit, amărâtul de el!, trebuie să-l descurce. Adică să spună : tu intri pe aici, tu dai piciorul pe aici, fără să se desprindă brațele. De regulă, reușești să-i amesteci și mai rău pe drăguții de manechini, ei se amuză sau strigă la tine, că-i doare tot corpul din cauza poziției în care îi obligi să stea. Oricum, se fac niște noduri și oamenii trec prin niște chinuri, îi pui să îndoaie mâinile, le contorsionează, stau în genunchi, cu capul pe pământ…

Serios, ați jucat vreodată?

Dar mațe încurcate în cap ați avut vreodată? Ei, le-am zis și eu așa, pornind de la jocul despre care am vorbit anterior, dar lor le-am putea zice: idei contradictorii.

În lumea noastră, în care lucrurile nu sunt uniforme, câți dintre noi nu avem mațe, noduri, gânduri încurcate?

Haideți să luăm un caz. În familia din care vin eu nimeni nu ajuta pe nimeni și, mai mult decât atât, dacă cineva avea vreo inițiativă, era imediat pocnit. Pentru că lucrurile erau de lăsat așa cum le prinsesei, nu de schimbat. Chiar dacă erau stricate, chiar dacă nu se mai făcea nimic din ele, chiar dacă ar fi arătat mai bine altfel. Încremenire pentru o veșnicie, așa cum s-a decis de la început!

Într-o zi, eram deja în București, am văzut o scenă între doctorița mea și soțul ei: la cabinet, era ceva de schimbat, omul făcuse treaba, o dusese la capăt cu brio (și trudă, evident!), iar la plecare a salutat și-a ieșit din cameră. Doctorița s-a repezit la ușă, a deschis-o și a început să strige pe scară: Mulțumesc, dragul meu, mulțumesc mult de tot, mulțumesc pentru tot ce ai făcut, mulțumesc….

Când nu vezi iubirea exprimată, de la început, ți se face greață când o observi, așa că vă dați seama prin ce treceam: ce-a apucat-o pe asta? Nu era normal ca bărbatul ei să o ajute? Nu era cabinetul de unde ea câștigă bani și banii respectivi sunt și ai lui? Adică, până la urmă, el nu și-a făcut de fapt un bine? De ce trebuie ca ea să se repedă cu așa recunoștință și să-i mulțumească?

Atunci am realizat nodul încurcat din capul meu: mi se părea jalnică viața din care venisem, în care nimeni nu spunea un cuvânt frumos nimănui, dar mi se părea patetică și penibilă și viața în care oamenii se purtau frumos unii cu alții. Am stat mult de vorbă cu mine atunci – a încuraja grimasele acelea de silă sau a privi cu jenă scene în care cineva este recunoscător altcuiva înseamnă a insista în stilul în care crescusem, a rămâne la vechea mea experiență și a o perpetua.

Am întrebat de-a lungul timpului oamenii de ce nu spun mai des te apreciez.

Voi ce ați răspunde?

Vă regăsiți într-unul dintre răspunsurile acestea sau aveți o altă scuză? (pe care am vrea să o cunoaștem și noi și vă invit să folosiți căsuța de la comentarii!)

1. nu-mi trece prin cap
2. am impresia că era normal să facă lucrul acela
3. să nu creadă că mă bag în seamă cu el și că urmăresc ceva
4. dacă se gândește că recunoștința mea e așa de mare pentru că altcineva nu mă bagă în seamă și de atunci nici el nu mă mai bagă în seamă?
5. nu m-a învățat nimeni, în mod particular
6. ai mei nu făceau așa
7. nu mi se pare că orice lucru mărunt merită să aducă un compliment
8. nu-mi găsesc vorbele potrivite
9. am zis de câteva ori și persoana respectivă a dat din mână de parcă numai de vorbele mele nu avea nevoie, așa că am renunțat
10. mie nu-mi mulțumește nimeni și fac lucruri de 10 ori mai importante
11. ce, crezi că fără aprecierile mele nu mai poate trăi omul?
12. și dacă a făcut-o doar din greșeală, nu pentru că a fost cu intenție, de ce să râdă de mine, fraiera, credea că-mi pasă de ea!
    
13. m-am învățat atât de mult cu situația de dinainte încât nici n-am observat că acum e ceva schimbat – și dacă a trecut ceva vreme de când s-a dus la capăt chestia aia, cum să amintesc tocmai acum despre ea? Nu pic de fazan?
14. nu-s romantic
15. ce mai contează un cuvânt, dacă îi sunt toată viața supus(ă) și știe că se poate baza pe mine?
16. astea-s chestii femeiești, de-alea siropoase, nu sunt stilul meu
17. dacă se obișnuiește cu vorbele frumoase și apoi le cere continuu? Eu chiar nu am de gând să devin un poet în relația asta!

……….

Spuneți *te apreciez*? De ce nu? Cui și de ce?

*Te apreciez* ar trebui să fie cuvinte spuse precum *bună ziua* sau *noapte bună* – da, știu, în unele locuri, în unele familii nici așa ceva nu se poartă! *Te apreciez* ar trebui să fie pâinea cea de toate zilele. Restul cuvintelor frumoase ar trebui să vină mult după acestea – acestea sunt baza. Oricât de straniu ar părea, dacă faci un lucru, chiar dacă el intră în atribuțiile tale, dacă cineva îți face un compliment pentru el, ești gata a doua zi să îl faci de două ori mai repede, ești gata să-ți asumi noi responsabilități, ești gata să duci la capăt și cele mai dificile sarcini. De ce? Pentru că vorbele dau aripi, cuvintele te hrănesc mai ceva decât mâncarea sau dulciurile… Uitați-vă cum ne întoarce publicitatea pe dos prin folosirea unor cuvinte și cum ne ducem, manipulați, să facem exact ce ne cere clipul agenției ce are multe de vândut!

*Te apreciez* sincer, aduce după sine o schimbare în cel ce aude și în cel ce spune.

Astăzi aș vrea să spun #Teapreciez unor persoane care nu vor citi niciodată aceste rânduri: sunt oamenii care, pe când eu nu aveam încredere în mine, îmi tot repetau că sunt minunată, că sunt deosebită, că pot face multe… Sunt mulți, am avut parte de multe încurajări, de cunoștințe care m-au iubit și mi-au arătat lucrul acesta, de aceea tuturor celor care știți că mi-ați spus un lucru bun în viață, vă mulțumesc.

Un #Teapreciez special este pentru Luminița Mohorea, cea cu care stăteam odată de vorbă, fără a fi prietene, eram doar colege la master, și-i mărturiseam că-mi place să scriu povești pentru copii, dar că nu am nicio șansă să public. A doua zi m-a pus în legătură cu cineva care a plătit 10.000 de cărți – toate au ajuns la copiii de la țară, din sate uitate de lume, unde nu ajunge niciun târg de carte și unde părinții nu ar cumpăra o carte nici dacă ar trăi 34838493 de vieți.

Un sfat? Dacă aveți nevoie de un *te apreciez*, fiți atenți la ceea ce vă spun cei de alături și, dacă simțiți că e nevoie de voi, implicați-vă. Nu lăsați pe seama altora. Cine face lucruri bune, este apreciat.

Webstock 2017 – imagini în cuvinte

Am ajuns pentru prima oară la Webstock și m-am întrebat dacă nu cumva sunt într-un stup de albine. M-a impresionat organizarea: de la primire, până la oferirea tuturor darurilor sponsorilor, trecând evident prin pauzele de masă, cu felurite sortimente de mâncare și dulciuri. A fost un fel de zi de răsfăț: pe unde te întorceai, puteai să-ți faci o poză, să fii o vedetă, să primești o înghețată, un sfat ce-ar fi bine pentru fața ta, dar mai ales puteai vorbi cu oricine. Căci erau oameni mulți și, dacă te deschideai, niciunul nu rămânea în cochilie de melc.

Dacă tot vorbim despre organizare, trebuie să spun că am apreciat un paragraf din invitația primită:
Webstock este un loc vesel si pozitiv si ne dorim sa il pastram intocmai. De aceea, nu sunt incurajate actiunile care pot dauna bunului mers al evenimentului sau, in particular, participantilor. Eventualele anomalii pot fi sesizate direct pe Facebook, pe pagina evenimentului, sau direct unei persoane din echipa Evensys.

Oamenii veniseră acolo pentru a afla și pentru a se cunoaște.

La capitolul a afla, am fost entuziasmată de Alex Gâlmeanu, primul intervievat al Cristinei Bazavan. A vorbit mai ales despre pasiune – pasiunea lui e fotografia, dar, dacă ne-am pune fiecare în locul lui, cu pasiunea noastră, am descoperi un mod de a trăi care face viața să aibă sens și (nu spun cuvinte mari) aduce fericirea. Se vedea pe fața lui că era fericit, așa cum se vede pe fața fiecăruia dintre noi când vorbim despre cele mai mari realizări ale noastre, că suntem fericiți.

Lucian Mândruță, al doilea invitat, a fost sincer, așa cum mulți dintre noi nu suntem, și a recunoscut că nu poate trăi fără atenția celorlalți. Ce, vouă nu vi s-a întâmplat să vă doriți să fiți în centrul atenției? Îmi spunea o prietenă că, de multe ori, ea nici nu participă la anumite concursuri, dar, când se citesc numele câștigătorilor, se așteaptă să și-l audă pe al ei. Și nu e prima jurnalistă cu bursă BBC, ca Mândruță, este și ea un om simplu. Ceea ce am învățat de la jurnalist a fost că momentele dificile pot aduce cele mai mari realizări: nu de alta, dar traiectoria lui s-a schimbat considerabil când, cu piciorul în gips fiind, și stând în pat, a început să-și vadă un alt drum pentru a se manifesta și pentru a se adresa oamenilor.

Marius Manole m-a impresionat prin povestea modului cum își desfășoară activitatea. Dacă vă imaginați că este greu să participați la două evenimente în aceeași zi, să mergeți de la unul la altul, atunci imaginați-vă cum ar fi să aterizați de la unul la altul și să fiți personajul principal. Ei bine, după ce a descoperit că se poate să joci și două piese de teatru în aceeași zi, a ajuns la recordul de 5 pe seară. Sigur, am putea numi asta beție de muncă, dar am putea-o numi și pasiune, lucru de care atât de puțini dintre noi mai sunt impulsionați. A face tu ceva, nu a primi ca spectator de dincolo de ecranul televizorului sau computerului, este secretul originalității.

Creativitatea lui Ionuț Budișteanu, informatician și inventator din Râmnicu Vâlcea, mi s-a părut fără limite. Înainte de a-i invidia pe unii că se nasc talentați, în vreme ce voi nu aveți niciun talent, aș vrea să vă spun că, uneori, deprinderile te duc sus, pe scenă, și nu calitățile. După cum povestea, de la 3 ani până în clasa a III-a, s-a delectat cu jocurile video. Atunci i s-a luat și și-a dorit să fie el cel care propune celor din jur ce să facă, să nu mai urmeze el regulile jocurilor celorlalți. Mă întreb câți dintre noi schimbă rutina lor, transformând-o în victorie… Fraza triumfală: *Am văzut că nu era loc pentru așa ceva pe piața românească și atunci am depășit granițele țării cu produsele mele*. O sugestie, o soluție, un model.

Foarte încântată am fost de reprezentanții MAPN-ului, care au venit pentru a ne vorbi despre modul în care încearcă să aducă armata mai aproape de popor prin social-media. Nu, nu știam despre această nouă față și spre ca fiecare dintre noi să se familiarizeze cu noul propus de cei ce ne apără. Am aflat astfel și despre Invictus – și-am fost entuziasmată de acele momente ca și când eu însămi aș fi câștigat ceva – da, câștigasem încredere, încrederea în oamenii în uniformă și încrederea că, fiind și ei oameni, sunt, la rândul lor, ocrotiți de cei care-i respectă.

Dar, sigur, dacă ar fi să mă întrebați ce m-a impresionat cel mai mult din toate aceste prezentări, sunt următoarele cuvinte și cifre: Asociația React și Fundația Vodafone Romania au reușit să renoveze in 10 ani aproape toate centrele de transfuzie de sânge din tara. Sângele unui donator, prelucrat, ajunge la patru persoane. Necesarul de trombocite pentru un bolnav de leucemie vine de la 4 donatori fideli.

Eu mă număr printre persoanele care nu pot dona sânge, cu toată bunăvoința mea, dar mă bucur că cei care o vor face de acum înainte vor avea parte de alte condiții, iar cei care vor primi sângele vor avea șansa unui nou început.

Ziua s-a încheiat cu Webstock Awards.

Webstock Awards ofera recunoastere celor mai creative si inedite proiecte si campanii din online (inclusiv social media si mobile), realizate in Romania, in ultimul an.

Ca si la editiile anterioare, premiile Webstock 2017 s-au desfasurat pe parcursul a doua etape: propunerile spre nominalizare si jurizarea (ce include preselectia nominalizatilor si jurizarea finala). S-au calificat acele proiecte care au fost realizate in intervalul 2016 – 2017 (august), s-au adresat publicului roman și au fost dezvoltate de echipe locale. O altă condiție: să exceleze in design, functionalitate si continut.

Jurizarea efectiva a revenit unui grup format din specialisti in marketing si persoane din agentii de comunicare online si s-a desfasurat in perioada 12-22 septembrie. Acesta a luat in calcul urmatoarele criterii: originalitate, design, structura, navigabilitate si functionalitate, relevanta si interactivitate, insa in aprecierea proiectelor au contat foarte mult creativitatea si experienta generala oferita de acestea.

Premiații îi puteți vedea aici.

Și știu eu de ce îmi vine să vă urez: anul viitor să vă numărați printre ei!

Personal, aș vrea să mulțumesc Evensys – Echipei Webstock pentru comunicarea foarte bună dintre noi și pentru raportarea plină de respect față de participanți. Dacă mă bucur că trece anul, atunci aceasta este pentru că vreau din nou să ajung la Webstock. 🙂

A mai scris pe larg despre prezentările motivatoare de la Webstock – Ina.

#Teapreciez – de unde sare iepurele

Nu știu cât cunoașteți despre copiii care cresc în familii violente. Cu părinți alcoolici. Sunt fel de fel de situații: copii care au aceleași înclinații cu ale părinților, copii care nu le seamănă deloc celor care le-au dat viață…  Sunt părinți fără nicio calitate. Sunt părinți cu o mulțime de calități, dar din care dependențele fac animale. Tata bea și citea. Și, înainte de căsătorie, i-a scris mamei sute de scrisori. Eu semănam cu el, la scris, la citit, mai puțin la băut. Și la bătut.

Ca să trăiască, unii respiră aer și mănâncă mâncare. Unii au alt oxigen și altă mâncare. Eu nu ieșeam în fața blocului, nu-mi luam covorașul și păpușica (nu am avut jucării!), ca să stau cu fetele. Citeam, scriam (asta nu prea aveam voie, dacă mă prindeau, mă băteau și-mi rupeau foile, pentru că au considerat întotdeauna pierdere de timp lucrul acesta, așa că trebuia să-mi ascund mereu caietele cu gânduri sau încercări literare!), ascultam muzică și dansam. Muzica era oxigen, dansul mâncare. Vorbeam în versurile de la melodii, toate replicile mele aveau ceva din cântece; fredonam și când râdeam și când plângeam. Mergeam la toate spectacolele de teatru, (mama distribuia bilete, special pentru a putea primi gratuit două, altfel nu ne-am fi putut permite) iar replicile din piese erau completarea discuțiilor mele cu cei apropiați, dacă nu mă puteam exprima prin muzică.

Ador faptul că au existat muzica, dansul și teatrul în viața mea. Fără ele nu aș fi rezistat în nebunia în care am trăit. Fără a fi dintre fanii care o însoțeau peste tot, trăiam pentru și prin melodiile Angelei Similea. Da, o apreciez pentru puterea pe care mi-a dat-o de a trece prin furtunile personale.

Datorită ei, l-am cunoscut pe Gabriel, căruia chiar pot să-i spun #Teapreciez, Gabriel, pentru că mi-a fost prieten de corespondență 7 ani, fără să ne fi văzut vreodată; îi scriam în fiecare zi – nu mai știu ce! și primeam în fiecare zi mesaje. Nu vă gândiți la iubire; era pură supraviețuire. El avea viața lui – bucureștean relaxat; eu aveam viața mea – mizeria mea de viață, în care doar lui mă destăinuiam, în afară de diriga.

Așa am rezistat acelor ani: cultura și o prietenie de la distanță, în care ce oare să se spună de se întâlneau scrisorile pe drum? Oricum, a fost terapie. (Vă spun asta pentru ca, în cazul în care întâlniți astfel de cazuri să puteți da niște soluții care să ajute copilul să îndure lucrurile din care nu poate ieși!)

Azi aș mai vrea să mulțumesc unor persoane, dar nu mai am cum, pentru că nu sunt în viață. Sarah și Meli – două doamne, surori, pe care le-am cunoscut absolut întâmplător și care m-au îngrijit la începutul meu în București. Toată lumea generalizează: *Evreii… știu doar să ia!* Ele două au fost evreicele care mi-au oferit adăpost, mâncare și iubire, fără niciun ban. La doamna Meli a stat și mama când, bolnavă de cancer, venea să facă tratamentul în București, la Fundeni. Doamne Meli… O luam în brațe și-o învârteam ca pe un copil, deși era masivă, dar îmi plăcea să simtă cât de mult o apreciez pentru că se poartă cu mine așa cum rudele mele nu au făcut-o niciodată.

De unde sare iepurele? De unde vine scăparea, de unde vine ajutorul? Cultura, oamenii necunoscuți…

Am fost fericită în ciuda disperării mele; acestea au fost darurile vieții mele până la 27 de ani. Au fost destul pentru a supraviețui.

Mulțumesc Cerului pentru cultură și oameni!

 

#Teapreciez – prima zi

Scurt pe doi: când tata era beat și intra în casă, fără nicio explicație o bătea pe mama, iar eu, ca un copil mai mare, sangvin și care semănam mamei, mă băgam între ei. Pentru impertinența mea, deși obosise de cât o bătuse pe ea, mă lua și pe mine la o rundă de pumni, palme, curele și izbituri, în așa fel încât la final era atât de obosit încât doar somnul îl mai putea salva. Se culca liniștit, sforăind într-o cameră, în vreme ce noi două ne lingeam rănile în camera cealaltă, eu întrebând-o cu reproș: De ce nu divorțezi?, ea răspunzându-mi cu un dramatism care-mi provoca silă: Pentru că-l iubesc.

Acestea au fost momentele copilăriei mele de când mă știu, faptul că mă duceam vânătă la școală nu intriga pe nimeni – copiii mai și cad, se spunea, pentru a nu se căuta un alt motiv, cel real! Cât am fost în clasele primare, mai fugeam de acasă și ne adăposteam la prieteni până adormea el, dar după clasa a V-a lucrurile erau serioase, trebuia să învăț, să fac teme, nu puteam lua pe fugă toate lucrurile, trebuia să rămân acolo și să înfrunt totul. Așa că nu mai plecam, încasam totul, el dormea și eu mă apucam de teme, după ce scriam o scrisoare lungă, plină de nu știu ce… scrisoare pe care o puneam într-un plic și a doua zi i-o întindeam tovarășei diriginte, fără măcar să-i explic ceva.

Cred că am scris cel puțin o sută de scrisori în cei patru ani. În același timp, cred că am fost persoana care a supărat-o cel mai mult pe diriga, de la faptul că mă ridicam în oră și cântam sau puneam întrebări care n-aveau nimic de-a face cu ora de franceză. Uneori, îi dădeau lacrimile și-mi striga: X, stai jos, ești imposibilă. Cred că de multe ori chiar îmi doream să aud această expresie. După ce o auzeam, mă linișteam și mă așezam, nu mai deranjam ora. Era dorința mea de a teroriza pe cineva, așa cum și eu eram terorizată acasă.

La ani după ce am terminat școala, m-am întâlnit cu diriga și i-am adus aminte că eu sunt imposibila care-i mulțumește pentru că nu ținea cont de nesimțirea ei. Mi-a zâmbit: Tu erai imposibilă în cel mai simpatic sens. Îți înțelegeam fiecare reacție, fiecare răutate. Pe cei de acum nu-i înțeleg și nu-i pot stăpâni. Mi-aș mai dori eu imposibili ca tine.

Cred că era ușor să mă ierte pentru că știa despre mine din scrisori. Cred că era ușor să mă ierte pentru că era mai tânără. Cred că era ușor să mă ierte pentru că eram atât de vânătă încât se vedea clar că am o suferință și nu o fac pentru a mă alinta.

Eu am ales-o pe diriga pentru a mă confesa pentru că mi s-a părut cea mai de încredere. Mă întreb dacă adolescenții de azi au un profesor în care să aibă încredere, un profesor către care să se ducă și să spună ceea ce cred și căruia să-i spună ce-i doare.

Vorbesc acum nu numai cu adolescenții care au necazuri în familie, ci și cu tinerii care au plecat de acasă, dar n-au reușit să rezolve dramele sau tragediile prin care au trecut: există oameni pe care să vă puteți baza? Căutați-i. Nu stați singuri. Durerile inimii sunt moarte sigură, te stingi și nu-ți dai seama de ce. Nu toți vor veni spre voi pentru a vă spune: Hei, tu ai o durere, despre ce e vorba?

Dimpotrivă, mulți nu văd, mulți nu vor observa asta niciodată. De aceea trebuie să-i căutați voi. Iar îndemnul meu este acesta – căutați-i. În primul rând pentru că aveți nevoie de ei, în al doilea rând pentru că au nevoie de voi. Da, omul are nevoie să facă bine și, pentru că prea o ducem ca-n Rai toți, ni se pare că nu mai avem niciun rost pe lume. Dar chiar o ducem ca-n Rai? Câte iaduri ascund Raiurile noastre?

Simțeam nevoia, odată cu acest început de octombrie, să spun #Teapreciez, dirigintei mele Florica Masay, singura care m-a cocoloșit, iertându-mă fără să-mi cer iertare, suferind din cauza mea, deși existența ei mă făcea să fiu fericită.

…….

Vorbesc acum direct cu cei care citesc articolele mele și au blog – dacă simțiți nevoia să vă alăturați acestei idei, de a aprecia pe cineva pentru cât a însemnat în viața voastră, vă rog, după scrierea articolului, așezați-l și la mine la comentarii, pentru că mi-aș dori foarte mult să vă cunosc, din acest punct de vedere.

De asemenea, vorbesc direct cu cei care mă citesc, fără a avea blog: dacă vi se pare că aveți ceva de spus cuiva care v-a fost alături într-un moment greu, mergeți direct, scrieți o scrisoare sau, dacă aveți nevoie de ajutorul meu, să scriu pentru voi, trimiteți-mi un mesaj la despresufletulmeu@yahoo.com. Mă voi alătura vouă și vom redacta ceva care să arate câtă importanță a avut persoana respectivă.

Cred că nemulțumiri sunt cu miile în lumea asta, dar despre bucurii vorbim prea puțin. Așa că în această lună, voi spune #Teapreciez, atât celor din trecutul meu, cât și celor pe care îi întâlnesc întâmplător. Ei, da, vreau ca lumea să fie un loc al zâmbetului și satisfacției, ajung comentariile dificile, interminabile și fără rezolvări pe care le văd peste tot.

#Teapreciez, drag om fără chip care treci pe aici, de mai mult timp sau de curând, și care citești ceea ce scriu eu, cu drag.

P. S. Aprecierile nu sunt de ieri, de azi. Și nu sunt descoperite numai de unii… Toți avem nevoie să le rostim și să le auzim. Mulțumesc, M, pentru că mi-ai oferit linkul spre blogul tău pentru a se vedea că dintotdeauna a existat în om această dorință…

https://miara20.wordpress.com/tag/te-apreciez/