0

Maja Lunde – Istoria albinelor

Ar trebui să existe un proverb care să te învețe *Lasă o noapte să treacă peste cartea citită și apoi vorbește despre ea* sau cel puțin să țin eu cont de această zicere, dacă doar eu o dau în bară cu părerile despre cărți *la cald*.

Romanul Istoria albinelor este interesant construit datorită celor trei perspective – din trei secole diferite, vorbesc experiențele a doi bărbați și o femeie, ale cărora vieți au fost cusute cu ață de polen de către micile făcătoare de miere. Cea care trăiește în anul ce se apropie de 2100, Tao, aduce povestea cea mai tristă, mai luptătoare și învingătoare. Oare nu pentru că e femeie și în zilele noastre femeile trebuie să fie scoase în față? (Mie mi-ar fi plăcut să fi fost toți trei eroii cărții bărbați 🙂 , să fi văzut cum se descurca un bărbat căutându-și copilul – pentru că ceilalți doi nu s-au sinchisit prea mult de ai lor: ori i-a avut în casă și nu le-a apreciat valoarea (William, englezul, 1852), ori nu știa să-l păstreze în casă (George, 2007). Un tată al cărui fiu este dus la 2000 km s-ar strădui la fel ca mama? Se poate să arăți *egalitatea femeii* și scoțând în evidență neputințele bărbatului, limitele emoționale 🙂 . Ori, nu se știe!, vom începe curând să scriem sau să regizăm cărți despre minunații bărbați pentru că prea defilăm doar cu minunatele personaje feminine. 🙂 )

Fiind iubitoare de natură (atașată de fără plastic nu numai în iulie ci tot timpul) și având mulți prieteni care cresc albine *industrial* și corect (însemnând bio), datele despre importanța micuțelor zburătoare nu-mi erau străine – și cred că nimănui care a urmărit aceleași documentare pe care le enumeră la final Lunde, ca făcând parte din documentarea ei. Așa că partea militantă îmi era cunoscută. Mai rămânea partea de poveste, care are și nu are reverberații în inima mea. Poate pentru că William este atât de dependent de părerea altui bărbat și nu o ia în seamă pe micuța care îi oferă nu numai un umăr pe care să plângă, ci și mâinile ca ajutor, gura pentru a-i citi și idei pe care el și le însușește. Poate pentru că George este obsedat de albine și nu poate înțelege că și alții au dreptul la obsesii – a, că nu e vorba despre obsesia albinelor, ce să faci, ghinion… Folosindu-se de perspectiva bărbaților, ori autoarea a făcut tot posibilul să-ți fie nesuferiți, ori ei chiar erau nesuferiți. Concluzia? Mda, scoate o femeie în față, ca să evidențiem că ea rezolvă crizele… 🙂

Sigur, simțiți ironia glumeață.

Dacă e să apreciez pentru ceva cartea, atunci să subliniez modul insistent cu care e scoasă în evidență (într-o societate în care copiii nu prea se mai omoară cu învățatul sau partea practică a muncii – sunt interesați numai de distracție!) educația, adică dezvoltarea personală a celor tineri. Deși dacă e să privim atent – tocmai aceasta duce la marile probleme relaționale din familie 🙂 (nimic nu e bun, după cum se pare 🙂 🙂 ) – Tao vrea să-l învețe pe WW al ei în natură și tocmai acolo dă de bucluc, William își vede fiul care se degradează pe zi ce trece, ignorând învățătura, în vreme ce fata învață degeaba pentru că nu e rostul fetelor să meargă la școală, iar George e furios pentru plăcerea de învățat a fiului său, dorindu-l în ferma familiei.

Un lucru străbate totul de la un capăt la altul – dezvoltarea nu e problemă de voință, ci de pasiune pentru ceva. Căci dacă ai pasiune, indiferent cât de dificilă îți este situația sau cât de multe îți lipsesc, duci la capăt tot (chiar și când încă nu ai început, îți stârnești pofta, cu atât mai mult dacă deja ești pe calea respectivă). Pasiunea pentru familie nu îi reprezintă pe cei doi bărbați, doar pe Tao. Pasiunea pentru competiție este scânteia care arde în inima celor doi bărbați.

Cred că unul dintre cele mai mari paradoxuri enunțate în carte este dat de aducerea în discuție a micului Cupidon, îngerașul cu cap de copil, dar care se ocupă cu lucruri atât de serioase: înmoaie săgețile în miere și țintește inimile oamenilor. În contextul albinelor, ale căror înțepături fac sau ar putea face ravagii în viața celor trei personaje, a spune că înțepătura albinei este nimic pe lângă săgeata răvășitoare a patimii sufletești este un aspect de reținut. (și, de fapt, toate personajele care ies în față au întrebări puternice legate mai degrabă de relații decât de traiul de zi cu zi!)

S-ar putea să nu vă fie foarte dragă cartea, dacă nu sunteți ecologist și nu vă mulțumiți cu deznodământul generațiilor decât în ultimele capitole, până atunci tot înotând în smoală. Dar cum cartea este recomandată de National Geographic, dacă sunteți fani NG, sigur o veți răsfoi cu tragere de inimă.

Mai bine lăsam noaptea peste cartea din ajun? (îi întreb pe cei care ridică în slăvi cartea! 🙂 )

0

Moartea, eterna poveste; pardon, eterna povară!

Știu că nu vorbiți cu oricine despre moarte. De fapt, cei superstițioși nu amintesc despre ea de teamă că o cheamă, iar cei ce sunt împăcați cu ea nu vor să-i mai dea nicio secundă – îi vor da destul când va sosi ceasul. Totuși, moartea este parte din viața noastră – așa zic cei mai mulți și eu mă mir de ciudățenia unei asemenea afirmații. Poți spune că moartea încheie viața, că moartea e clipa care întrerupe existența, dar că moartea face parte din viață… Cum să facă parte dacă moartea înseamnă să nu respiri, respirația fiind principala demonstrație că exiști? Ei, în fine, oamenii aruncă vorbe poetice despre moarte, dar când stau față în față cu ideea că s-ar putea să se apropie de ea intră în depresie, trăiesc traume sau au crize. Pentru cei care au întrebări cu privire la moarte, Irvin Yalom a scris cartea Privind soarele în față, în care a vorbit despre terapia pe care a folosit-o cu cei ce au venit în cabinetul său și i-au spus că sunt obsedați de *trecerea dincolo*, de neființă.

Moartea este umbra de care nu ne putem despărți. Teama de moarte crește și descrește, în funcție de anumite împrejurări ale vieții. Pentru că nu avem experiența personală a morții și apoi să putem să ne contemplăm propria neființă suntem în necunoștință și ne temem. Conștientizarea morții poate avea rol de experiență revelatoare, de catalizator util pentru schimbări importante. Răspunsul cel mai întâlnit la întrebarea – ce anume te deranjează la ideea morții – este *lucrurile pe care nu le-am făcut*. După aceea, în ordine, alte frustrări: că nu ai făcut parte dintre populari, că nu ești dintr-un grup interesant sau nu conduci un astfel de grup, că nu trăiești sentimentul de apartenență față de cineva, lipsa unui prieten bun, nu te simți acasă în lumea asta, dar nici nu vrei să o părăsești, nu te regăsești în nimic din ceea ce e în jur, nu-ți cunoști identitatea – de unde vii, cine ești și ce ar trebui să faci, ce se așteaptă de la tine.

Eu nu sunt expert în aceste lucruri și totuși le citesc. Faptul că pot să vă spun pe scurt unele idei din carte nu înseamnă că nu mai are rost să o citiți. Mie ea mi se pare un dar pe care ni-l facem pentru a ne împăca permanent cu ideea că în fiecare zi facem un pas spre marte.

Poate că eu văd anumite soluții din această carte, dar poate dv ați vedea altele. De aceea vă invit să o citiți, dar nu mă pot abține să nu amintesc și unele idei:

1. o mamă și-a calmat fata care era disperată din cauza ideii de moarte folosind două idei: mai ai o viață lungă în față (era adolescentă, deci, da, avea mai mult timp în față, teoretic, decât înapoi) și când o să fii bătrână, vei fi împăcată cu ideea morții, vei fi bolnavă și nu vei mai respinge dispariția (lucru pe care nu-l susțin cei în vârstă, dar mai avea destul tânăra până atunci și oricum la vârsta ei nu vorbea cu cei de 90 de ani ca să vadă cât de mult o mințea mama!)

2. În timpul atacurilor de panică, urmăriți-vă visele din timpul nopții și gândurile ce vă trec prin minte. Ele s-ar putea să vă deslușească viitorul, dar în același timp fiți cât se poate de implicați în prezent pentru că nu puteți să vă ascundeți, să vă refugiați, să stați invizibili – întrebările vă vor găsi.

3. Sperăm că avem ceva proiecte de nemurire – faraonii ridicau monumente sau temple, ucideau slugile ca să le ia cu ei, își strângeau în mormânt tot ce au, în vreme ce părinții de azi speră să se împlinească prin copii; dar cum mumiile nu sunt exemple de viață, că nu mai curge nimic prin venele lor, nici copiii noștri nu sunt destul de puternici pentru a purta această sarcină – să ne ducă numele mai departe.

4. Ca să simți că trăiești cu adevărat și să nu regreți trecerea vieții, trebuie să fii atent ce alegi în viață – exact ceea ce vrei și ceea ce îți este important pentru tot restul vieții și trebuie să ai disponibilitatea de a-ți asuma riscuri.

5. Ca să poți să ai bucuria vieții, trebuie să lupți pentru ea. Perfecționismul este unul dintre cei ce mănâncă timpul vieții, de aceea întâlnim poezia celebră: Mai bine, foarte bine, să nu lași niciodată/ până când binele nu-l faci mai bine și binele foarte bine. (până când toate vor ajunge foarte bine barba îți va crește de un km și vei primi palma de la Doamna cu Coasa… Mai bine bucură-te de ceea ce poți face, în așa fel încât să nu-ți fie rușine și mergi la următorul lucru pe care ți l-ai dori.)

6. Epicur merge pe trei direcții – despre acestea trebuie neapărat să citiți: mortalitatea sufletului, nimicnicia absolută a morții și argumentul simetric. Vă las bucuria de a vi le însuși singuri.

7. Transmiterea prin reverberație înseamnă să fii o piatră care formează un cerc în apa în care cade și cercul respectiv se va uni cu altul și cu altul… Prin atingere de ceilalți, de viețile lor sau de inima lor, vom reuși să rămânem în mintea lor și ne vom pune amprenta pe ceea ce vor face ei mai bine.

8. Un *joc* al vieții este următorul – dacă ar fi să retrăiești aceeași viață ca cea trăită până acum, care sunt regretele legate de ea? Ce faci acum pentru ca peste un an să nu mai ai această teamă?

9. Devino ceea ce ești  căci ceea ce nu ne omoară ne întărește.

10. Unii refuză împrumutul vieții ca să nu plătească tribul.

11. Depășirea terorii morții se poate face prin relaționare. Noi avem două feluri de singurătate – cea cotidiană și cea existențială. Dacă în cea cotidiană mai putem invita pe cineva sau cineva îndrăznește să spargă zidul ciudat ridicat de noi, în cea existențială, murim singuri, nu putem avea pe nimeni alături.

12. Argumente pentru a nu te teme de moarte: după ce închizi ochii definitiv ești acolo unde erai când încă nu te născusei. Îți amintești unde te aflai? Nu! Așa este și cu moartea. Există un spațiu pe care nu-l cunoaștem noi oamenii în care ajungem și acolo, ei bine, acolo nu știm că ratăm lucruri importante, nu știm că celor dragi le este greu și nici nu ne chinuim emoțional pentru că nu putem interveni pentru a-i ajuta.

13. Importante în viață sunt puterea empatiei, a prezenței, dezvăluirea de sine în fața oamenilor, să transformăm undele noastre în fapte de influență, în acțiune, faptele bune, recunoștința, propria înțelepciune, valoarea regretului, relaționarea cu ceilalți, confruntarea cu realitatea; Ca să devii înțelept trebuie să asculți câinii sălbatici care latră în pivnița ta.

14. Irvin nu are nicio relația cu Dumnezeu, nu se raportează la o forță divină. Este umanist și tot ceea ce contează pe el este ceea ce i se întâmplă omului acum, nu îi mai pasă de sufletul după moarte. Aceasta pentru că este foarte citit și știe că după moarte nu există suflet; ideea a fost inventată de Platon, el a răspândit-o, așa că nu are nimic nici iudaic, nici creștin… Personal, sunt de acord cu el, deși cred în Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu nu a lăsat omului suflet după moarte, omul în moarte nu face altceva decât doarme, este ca într-un somn. Nu aude ce zic ceilalți, nu e conștient de lacrimile celorlalți. Se va trezi la revenirea Fiului Divin – așa cum spune Crezul Creștin – când va să vie să judece vii și morții. Deci nu mă tem că sufletul meu va fi călător și nefericit, nici de ideea că aș putea să-mi observ oamenii iubiți degradându-se sau depravându-se, nici pentru că m-aș transforma în făpturi imateriale despre care le place cu atâta insistență să scrie oamenilor în ultimul timp – fantome, vampiri, strigoi.

15. Ultimele gânduri:

  • dacă ești responsabil pentru ceea ce a mers prost în viața ta, atunci tu și numai tu poți schimba lucrurile înainte de moarte
  • caută sincronizarea infinitului din care faci parte și rămâi în experiențele revelatoare
  • trecerea de la materialul exterior la materialul interior – cu alte cuvinte, maturizarea
  • impactul cuvintelor asupra celor din jur (nu se poate să vorbești soțului pe același ton cu care îi vorbești subalternului, după cum nici el nu ar trebui să se adreseze soției de parcă ar vorbi cu un copil de 3 ani cu retard psihic)
  • atenția ca nu cumva furia împotriva morții să nu aibă originea în filmele, cărțile, poemele care ne-au marcat de-a lungul timpului, când de fapt ele nu sunt realiste.
  • nu este destul ca terapeutul să aibă empatie față de pacient, trebuie să-l ajute pe acesta să și-o dezvolte pe a lui punându-i întrebarea – cum crezi că mă fac să mă simt comentariile tale, pe mine, care nu am teamă de moarte, când tu ești obsedat de moarte și poate foarte bine să nu fie reală, să nu ai dreptate, să nu merit să te porți astfel cu mine.

 

2

Poveste pentru timpul prezent – Ruth Ozeki

Mi-am zis eu: ce tot citesc aceste cărți pentru adolescenți (mda, am un argument forte – ele sunt documentarea mea!), eu, care sunt o ființă atât de profundă și care ar trebui să citesc acele romane grele, care aduc probleme dificile în discuție… Bine, am decis, să mă întorc la lucruri de ținută – o carte de la Polirom ar intra între cele pline de sobrietate? Da, mai ales că se pare că are o premisă grozavă – o persoană între două lumi: biculturală, birasială, crescută într-o societate unde domina albul, dar cu gândul că e japoneză, pentru ca apoi când a ajuns în Japonia să aibă certitudinea că e americancă. Deși nu e cazul nostru – să fim așa de rupți în două, de cusuți din atât de dificile bucăți – este vorba, poate, și despre noi, pentru că ne mutăm în regiuni diferite ale României, avem prieteni care trebuie să se ducă în alte țări și nu știm cum să mai păstrăm legătura cu ei, cine vor deveni ei.

Cartea are 450 de pagini cu litere mici, ai putea zice că citești 900 de pagini, dar nu acesta este lucrul cel mai dificil. Dacă poveștile nu ar fi atât de intense, atunci cu siguranță că te-ai bucura de cele *900* de pagini, însă ele chiar te dor – eu când citesc așa ceva mă străduiesc să-mi caut un loc într-un spațiu unde nu apar oameni, unde nu mă deranjează nimeni, pentru că devin atât de impresionată de ceea ce este scris încât pot fi tare sconcs pentru cei care ar îndrăzni să îmi adreseze o întrebare în acele momente.

O avem pe Nao, care se mută din America în Japonia și devine a nimănui – pentru că nici părinții nu o mai iau în seamă, nici cei din școală nu o acceptă, nici celor pe care i-a lăsat în urmă nu le pasă de ea. (aici aș putea să vorbesc mult despre invidia pe care o simțim când alții vin din locuri unde noi nu vom ajunge niciodată sau despre cât de prost crescuți sunt cei care consideră că a tăia cu forfecuța sau cu unghiera din carnea cuiva înseamnă a se răzbuna pentru cât de prost trăiesc ei!)

Și o avem pe Ruth, care se află pe o coastă a Canadei, găsind jurnalul lui Nao și citind ce i se întâmplă acestei fete de nici 16 ani, descoperind o cu totul altă cultură, de care nu se simte atrasă, din care ar vrea să o scoată pe micuță… I se pare că jurnalul a ajuns la ea datorită curenților care au purtat toate lucrurile japonezilor de după celebrul cutremur japonez, cu toate implicațiile lui…

În carte se vorbește mult despre ecologie, despre influența omului în natură și despre singurătatea omului în societatea mai mică sau mai mare, despre faptul că un om poate distruge atât de mult din interiorul cuiva, făcându-l să se simtă mic, mic, în vreme ce altul poate să-ți aducă eliberarea, nu numai de sub puterea malifică a celor din jur, ci și din spaimele proprii. (în cele din urmă, este o carte despre influența spitualității asiatice asupra omului, în ciuda agresivității lui și a faptului că este agresat)

Trebuie să recunosc, amândouă lumile în care se desfășoară cartea – Tokio, insula Canadiană – au specificul lor și dau ochelarii de cal de pe ochii noștri la o parte. Al treilea loc unde se întâmplă cele mai importante schimbări este templul unde slujea bunica lui Nao și care s-a prăbușit la cutremur…

Una dintre cele mai importante teme este despre maturizare. Bunica avea 104 ani. Fetița, care spera să reușească să scape de violența colegilor și lipsa de responsabilitate a tatălui, o întreabă pe bunică la ce vârstă se maturizează omul, la care mucalita ei rudă îi răspunde – 105. Nici chiar ea, chiar dacă îi dădea cele mai bune sfaturi, nu se considera matură.

Pe de altă parte, doar gândul la vortexul planetar te macină emoțional (lăsând tensiunile umane deoparte!) – există 11 curenți mari pe planetă, doi dintre ei ajungând în Canada din Japonia și apoi își schimbă cursul în apropiere de zona de coastă din British Columbia. Cel mai mic dintre ei, Curentul Aleutin, se îndreaptă spre nord, cel mai mare o ia spre sud. El se numește Curentul Țestoaselor pentru că acestea se lasă purtate de el pentru a migra din Japonia către Baja… Curentul Țestoaselor se deplasează în sensul acelor de ceasornic, Aleutin în sens invers. Pe lângă curentul Kuroshio, care are și el ceva impresionant, acestea două sunt ca un inel de șerpi, fiecare mușcând coada celui din față. Kuroshio este doar unul dintre cei 4-5 curenți ce formează vortexul Țestoaselor… Fiecare vortex se deplasează cu propria lui viteză, iar lungimea traiectoriei orbitale pe care se deplasează se numește ton, ca muzica sferelor. Cea mai lungă perioadă orbitală este de 13 ani și stabilește durata fundamentală a tonului. Vortexul Țestoaselor durează un semiton – 6 ani 1/2. Curentul Aleutin – o pătrime dintr-o măsură de 3/4. Resturile plutitoare care se lasă antrenate de curenți și rămân pe orbitele lor sunt considerate parte din memoria curenților. Rata de evadare de pe orbită determină jumătate din viața unor resturi plutitoare…

Până la urmă, începi să vii la realitate – habar n-avem ce se întâmplă cu noi, dar în jurul nostru… Ca să știm ce se întâmplă cu noi, ar fi necesar să ne controlăm, să ne gândim la supelputelea noastră – a, nu știți ce este aceea? Superputerea! Căci fiecare om are o superputere atunci când încearcă să-l ierte pe cel ce-i greșește sau să-l lase să trăiască pe cel de care nu-i place…

Și de aici toate ritualurile cu specific budhist, zen etc…

Pentru cei interesați de aceste amănunte, dar și de mecanica cuantică – despre care se vorbește atât de mult în ultima parte a cărții, despre visul care poate să influențeze realitatea, despre lucrurile magice ce pot întoarce lucrurile din rău spre bine… Pentru cei care știu despre război și care nu au înțeles cât este de destructiv nu numai în victime umane sau în culcarea clădirilor, ci la multe alte niveluri – cartea este un bun prilej de meditație. O, nu, nu am vorbit despre restul lucrurilor care mai sunt abordate dintr-un singur motiv: mai trebuie să aveți și surprize. Unele vor fi grotești, cele mai multe absurde – poate vreo două vă vor bucura. În rest – o carte despre viață și rușinea care e atât de incriminată în Japonia, despre iresponsabilitatea conducătorilor și umilirea oamenilor.

Dificilă carte! Nu la citit, că pentru unul învățat cu literele se poate termina și într-o săptămână, ci la acceptarea ideii că viața poate fi atât de ridiculizată când este o minune!

 

0

Avioane de hârtie – Dawn O*Porter

*Ar trebui s-o încurajez, dar nu pot să mint. Oricât de răutăcios ar suna, cred că e în regulă să fii sinceră în legătură cu rolul oamenilor în viața ta. Te salvează pe tine sau pe ei de la dezamăgire, dacă nu poți să continui cu minciuna. Când mi-am dat seama că nu aveam să fiu niciodată la fel de importantă pentru Carla și Gem, cum sunt ele una pentru cealalată, a fost una dintre cele mai mari revelații din viața mea. Nu vreau s-o duc de nas pe Margaret. Știu că prietenia noastră nu va trece dincolo de Tudor Falls. Suntem oameni diferiți.*

Adolescenții din zilele noastre – marea lor masă! – nu se gândesc la viață, ci la distracție, spunea cineva. Poate pentru că ceea ce li se dă să consume este distracție. Atâta vreme cât sunt îndoctrinați cu ceea ce nu există și mintea lor ne e făcută să viseze la vârcolaci și fantome, nu se vor putea ocupa serios de relații și responsabilități.

Deși pentru unele gusturi *Avioane de hârtie* este o cartea cam fără perdea, ar fi preferabil să fie citită de un adolescent decât … (aici intră toate titlurile cărora li se face reclamă că ar fi cărți pentru copii, dar care nu sunt realiste!)

De ce merită citită?

  • pentru că atinge subiecte sensibile (divorțul și moartea) arătând nu numai care este reacția fiecăruia dintre cei implicați, ci și emoțiile nespuse
  • poți observa cu luciditate consecințele distracției *la disperare* sau iubirii nestăpânite
  • ai impresia că ești la un meci de ping-pong, lucrurile se schimbă rapid – cartea e realizată ca o mărturie a mai multe persoane, trecându-se de la una la alta ca într-un documentar de bună calitate
  • urmărești cu interes punctele de vedere ale fiecăreia dintre fetele implicate, observând cât de diferit pot percepe ceilalți faptele celor din jur și cum le pot judeca, înșelându-se sau având dreptate
  • înțelegi importanța comunicării, atât în prietenie cât și în familie
  • îți vine să te apuci să scrii bilețele și să faci avioane de hârtie din ele, să le trimiți celor dragi – lucru foarte bun, de fapt, pentru că acesta este unul dintre trucurile recomandate de specialiști și pentru părinți și pentru partenerii din cuplu – să lase bilețele pentru copii sau iubiți, ca semn de apreciere

Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, apare și lucrul care mi-a plăcut mie cel mai mult – cele trei planuri ale iubirii – obsesie. Mama lui Flo, Tușa Jo și Renee sunt trei ipostaze foarte interesante, pe care poți face studiu de caz. În vreme ce prima nu reușește să învețe să uite, cea de-a doua învinge spaima de singurătate la mijlocul vieții, iar Renee se dezmeticește înainte de 16 ani. Pentru o societate în care toți suspină după *prima iubire*, această carte este un semnal de alarmă: maturizați-vă și căutați respectul, nu numai senzația.

 

1

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman

Există și film, pentru că această carte fiind bestseller internațional, *cartea perfectă*, cum o numesc unele cronici, era imposibil să nu se hotărască și dramatizarea ei, dar… Un mare dar… Puteți viziona filmul și nu veți înțelege pe deplin de ce este considerat un roman comic – da, joacă bine actorul din rolul lui Ove, chiar așa mi-l imaginasem, însă toată năvala aceea de cuvinte ironice și nărăvașe pe care le redă scriitorul în cartea de 428 de pagini, nu pot să fie rostite… (Aceeași problemă am avut-o cu filmul care a apărut după cartea *Castelul de sticlă* – nu, nu e corect să vezi filmul, pierzi toată frumusețea cărții. Nu mai există niciun pic de emoție cu privire la destinul fetei – filmul începe cu ea mare, realizată, cartea începe cu povestea micuței fetițe care se arde și nu știm ce îi rezervă viitorul; poate să fie o celebritate sau poate să fie la pușcărie și să-i povestească unei reporterițe care se află acolo, pentru a-și face un reportaj…)

Un bărbat pe nume Ove seamănă puțin cu Forrest Gump; încearcă sărmanul om să moară și nu reușește, pentru că cei din jur au atâta nevoie de el încât îi arată că merită să trăiești, chiar dacă ți-ai pierdut soția care era cultă, în vreme ce tu erai incult, dar cinstit…

Chiar dimineață citeam un articol despre Giuseppe Giordano, un bărbat de 70 de ani, care poartă cu el fotografie soției sale oriunde merge. Orice lucru îl face în memoria ei, zi de zi. Bătrânelul din Italia și-a pierdut soția în urmă cu mulți  ani, dar nu renunță la dragostea vieții lui. Ia rama cu fotografia soției la plajă, pentru a admira împreună apusul – cam așa făcea și Ove când era vorba despre soția lui – Îi ducea zilnic flori la mormânt, îi îngrijea piatra de mormânt cu duioșie, de parcă i-ar fi mângâiat ei umerii, îi curăța de praf poza și o privea cu dragoste, apoi așeza rama la geam să nu cumva să îl vadă când încearcă să se sinucidă, pentru că știa că nu ar fi de acord cu acest gest…

Observațiile lui Ove sunt realiste, ale unui bărbat de 59 de ani obligat să iasă la pensie – măcar lucrul îl ajuta să uite de moartea soției. După aceea, ce mai avea de făcut? Doar să observe că nimeni, dar nimeni nu mai vorbește altceva decât despre mâncare – lunch! – și niciunul nu mai știe cum să se urce pe scară, ca să facă o reparație…

Dacă tot l-am comparat până acum cu 2 persoane, să mai fac o comparație – e ca o carte pentru adolescenți scrisă în epocă: (în epoca de aur, da, nu în cea de piatră!) trebuie să arate partea frumoasă a fiecărui om, trebuie să scoată în evidență fiecare aspect al situațiilor, trebuie să bifeze toate categoriile sociale, sexuale și intelectuale, trebuie să se termine cu un bătrân care nu mai face gestul la care se gândea cu atâta convingere pentru simplul motiv că viața merită să i se cânte un imn frumos.

Decât să citesc o carte în care oamenii se luptă între ei, reprezentând corporații care vor să distrugă lumea, prefer să citesc Un bărbat pe nume Ove, pentru că scriitura este prietenoasă, ușor de înțeles, descrierile inimii sunt coerente, expresive… Este imposibil să nu intri în toate cotloanele personajelor.

Ar fi interesant dacă fiecare dintre noi ar scrie un roman despre sine Un bărbat / O femeie pe nume… 🙂

 

0

Fluturi striviți – M. Anjelais

De câte ori vedeam la televizor știri despre femei care își abandonează copiii la gunoi, spuneam: *De ce li se dă voie oamenilor să aibă copii fără să urmeze o școală de părintologie?* Normal că, dacă mergeam pe firul logic, ajungeam la o altă întrebare: *De ce sunt lăsați să se căsătorească oameni care nu au nimic în comun?* (Bine, privit din exterior, ți se pare că nu ar trebui să fie alăturați doi oameni; uneori, ai dreptate și ei divorțează, alteori, ei rămân împreună, dar nu neapărat pentru că s-ar potrivi, ci din orice alte considerente sau poate totuși că, deși nu sunt potriviți, găsesc un punct în care să se întâlnească și reușesc să învingă prostia unirii inițiale!)

Există puține licee care să pregătească elevii pentru viață, având manuale de *Pregătire premaritală*. Puține? Poate le numeri pe degetele de la o mână! Asta înseamnă foarte puține. Dacă nu faci parte dintre cei care le urmează cursurile, sigur ai nevoie să citești cartea Fluturi striviți. Pentru că, dacă nu vei reuși să înveți ce să faci, măcar vei înțelege, pe o scală tulburător de înaltă a emoțiilor, cum să ieși din capcanele prejudecăților, obsesiilor, disprețului de sine, neputințelor personale…

Aș recomanda oricărei fete care are impresia că e chemată să aibă grijă de un individ *nițel dus* să pună mâna pe această carte și să o răsfoiască. Poate nu are curaj să vorbească părinților despre ce gândește, dar cartea îi va deschide ochii. Aș spune oricărui băiat care se taie de zor pentru că e refuzat de fete – această carte îți va explica de ce uneori e mai bine să te țină la distanță acele fete. Poate ești protejat prin asta și nu pierzi nimic.

Unul din 25 de oameni este sociopat, spun datele specialiștilor. Adică nu numai că nu exteriorizează nimic, dar nici nu simte nimic: nici durere personală, nici durerea celorlalți. Nu poate înțelege sentimente și nevoi. Tot ceea ce contează este propria-i persoană. Care oricum trebuie tratată ca o zeitate, indiferent de cât de aiurea se poartă sau cât de puțin vorbește. Deși lider excelent, apreciat de cei mari ca unul care sigur va realiza ceva măreț, cel care este totuși puternic, înspăimântător și pretențios, cel care vrea să-i faci mereu pe plac, cel care minte pentru ca să iasă el mereu basma curată nu este de dorit în viața omului care vrea să fie fericit – chiar nu trebuie neapărat să ne cadențăm pasul după un astfel de om.

Aceste lucruri pot fi simțite, însă nu verbalizate, când ești mic. Poți avea chiar spre vârsta majoratului și să nu le poți administra…

*Toată lumea iubea ochii lui Cadence, oamenii spuneau mereu cât de frumoși și de ciudați erau. Cât de extraordinari. Dar câteodată mă gândeam că banalitatea era mai bună. A fost pentru prima dată în viața mea când mi-am dat seama că ceva putea fi atât de ciudat încât să fie stricat, atât de extraordinar încât să fie greșit.* (la 5 ani)

Indiferent cât de fără personalitatea poate părea cineva, tot e mai bună o viață simplă decât o moarte regizată de-un geniu. Pendularea aceasta a copilei care-ar trebui să facă un sacrificiu suprem pentru sclipitorul ei sortit este poate lupta de zi cu zi a unora dintre noi. Acestei zbateri interioare i-a dedicat cartea M. Anjelais: *Tuturor acelora care au ales să trăiască atunci când simțeau că mor…*

Dacă toate aceste lucruri vi se par cunoscute pentru că le încercați pe pielea voastră sau le vedeți desfășurându-se în viața prietenilor, e timpul să citiți Fluturi striviți.

 

 

0

Importanța cuvintelor – cele două cuvinte

Ce înseamnă că ai o prietenă? Știu! Pentru că am avut prietene de toate felurile – de la cele prin corespondență, la cele cărora pe care le vedeam sau cărora le vorbeam zilnic. Dar această prietenă a mea despre care vorbesc azi este destul de greu de găsit în lumea mea. Foarte greu. Motivul nici măcar nu e de spus, de comentat, e dificil de abordat. Însă o asemenea prietenă, în asemenea situație, clar!, nu răsare des.

Țin minte că a fost singura persoană care mi-a dat dovada că se gândește profund la mine, la dezvoltarea mea personală, nu ca specialist, profesionist, ci ca om: *Ne-am gândit că, de vreme ce fata noastră vrea să facă școala de șoferi, e timpul și pentru tine să o faci. Haide, nu mai poți aștepta mult! E cazul!* M-am uitat uluită la ea pentru că eu nu mi-am dorit niciodată asta – sunt foarte repezită și eram sigură că voi fi o fatalitate pe stradă, că mă voi dezlănțui la volan. Pe ea nu o interesa lucrul acesta: *Îți spun eu că e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine! Haide, fără discuții!*

Acum, ea are cancer. În timp ce este operată, mă bucur că toate astea se întâmplă departe de țara noastră!

Înainte de ultima operație pe care am făcut-o eu, anestezista a venit la mine, m-a mângâiat pe față și mi-a zis: *Somn ușor*. Când m-am trezit toate lucrurile se rezolvaseră și eram ca nouă. Dar înainte de a cădea în somn, cuvintele acelea mi-au detensionat inima – Somn ușor! Nu le auzisem nici de la cei apropiați, dar le-a rostit pentru mine, cu un glas duios și o dulce alintare a chipului meu concentrat, o străină.

Toată recuperarea mea grea nu a contat pentru că delicatețea acelei secunde m-a urmărit și-mi dădea o căldură fantastică în momentele grele… Ce supărare? Ce chinuri? Am auzit două cuvinte care mi-au luat disperarea necunoscutului: *Somn ușor.*

Nu, *Te iubesc* nu sunt singurele două cuvinte care contează. Descoperi în viață că multe altele sunt cele două cuvinte care îți alină sufletul. Eu i-am scris prietenei mele: *Iubire-iubire* și pentru ea a fost de ajuns – știe că tot ceea ce contează pentru mine în aceste clipe este să-i fie ei bine.

Două cuvinte – doar două…

Important nu e numai să deschizi gura să le verbalizezi sau să le scrii. Important este să construiești o relație în așa fel încât două cuvinte să fie de ajuns, indiferent care sunt ele…

 

1

Fata cu portocale – Jostein Gaarder

Am urmărit niște discuții între adolescenți care-și recomandau unii altora cărți. Aceasta a apărut în mod deosebit între preferințele băieților. Ieri am auzit de ea, azi am luat-o de la bibliotecă și da, cu siguranță că nu numai băieții, dar și tații, bărbații, o pot considera una dintre puținele cărți adresate lor.

Așa că tați, știți ce carte să vă cumpărați și ce carte să le oferiți băieților voștri.

Este o carte scurtă, dar profundă, parcă scrisă dintr-o suflare: o scrisoare de la un tată pentru fiul său (v-ați săturat, nu, de scrisorile mamelor pentru copii, siropoase și lungi. Să vedem ce are de zis un bărbat în fața morții!)

Un fragment simplu și pătrunzător din carte – *Un cerb se ivește deodată dintr-un crâng și te privește intens o secundă, apoi dispare. Ce suflet pune animalul în mișcare? Ce forță colosală decorează pământul cu flori în toate culorile curcubeului și împodobește cerul nopții cu o dantelă somputoasă de stele scânteietoare?

Nu veni să-mi spui că natura nu e un miracol. Nu veni să-mi spui că lumea nu este o aventură. Cel care nu a înțeles acest lucru este în pericol să înțeleagă numai în momentul când aventura este pe punctul de a se termina. Atunci are o ultimă șansă să se frece la ochi de uimire, o ultimă posibiltate de a se abandona acestui miracol de la care acum își ia rămas bun, pentru că îl va părăsi.*

Și nu mă pot abține să nu-l redau și pe al doilea – *Viața este scurtă pentru toți cei care reușesc într-adevăr să înțeleagă că într-o bună zi întreaga lume se isprăvește de tot. Nu toți oamenii înțeleg acestea. Nu toți au capacitatea de a pricepe ce înseamnă în realitate să dispari pentru totdeauna. Este prea multă zarvă și trudă oră de oră și minut de minut, pentru ca oamenii să-și dea seama de aceasta.*

Cu siguranță că fetele și mamele vor citi cartea, din inerție, datorită numelui, dar nu uitați – trebuie să ajungă la băieți și bărbați.

P.S. Treceți peste copertă! Poate dv nu vi se pare urâtă, dar mie chiar mi se pare. Și asta era să mă determine să n-o citesc… Dacă reușiți să depășiți imaginea, cartea vă va fascina.

5

Copilul meu e pe moarte…

Este una dintre frazele pentru care Google mi-a trimis un cititor. Omul avea nevoie de o încurajare. Cuvântul încurajare, pentru mine, este ceva foarte real – acum, dar cândva a generat o situație de mare jenă.

Pe la 19 ani, un blond cu ochi albaștri, dansatorul cel mai vioi din discotecă, știind că toată lumea îi urmărește mișcările, a încercat să se dea mare sărind din tren, în timpul mersului. A căzut sub roțile acestuia, rămânând fără amândouă brațele, fără un picior și laba celuilalt. Iubindu-l nespus, așa cum doar când ai un idol într-un domeniu pe care-l adori se poate întâmpla, m-am dus în vizită la el, la spital. M-am așezat pe scaunul din fața lui, iar el ar fi avut tot dreptul să-mi ceară să ies din salon: eu eram o neînsemnată – nu schimbasem niciodată nici măcar o vorbă cu el; dar el m-a suportat acolo, sperând că va găsi o alinare cât de mică în prezența mea. Vă dați seama ce a urmat? Haideți, gândiți-vă două secunde, ce ați fi făcut în cazul în care vă aflați în fața unui astfel de personaj și apoi gândiți-vă ce am făcut eu.

Și-acum să vă dau eu răspunsul, pe scurt: am leșinat. M-am trezit în afara salonului, asistentul care mă dusese în salonul respectiv, pentru că-i spusesem că-mi doresc să vorbesc cu X, îmi dădea primul ajutor. S-a uitat cu milă la mine și mi-a ordonat, înainte de a pleca:

*Dacă n-ai ce da, nu mai veni pe la oameni prin spital. Aici nu e grădină zoologică, să te uiți cum se mișcă animalele. Aici e nevoie să spui ceva, să zâmbești, să arăți soluții!*

Am plecat, târându-mi picioarele. Și creierii îmi erau tot pe asfalt, chiar și pe ei îi târam. Îmi făcea plăcere să-i lovesc de pietrele  cubice, să-i pedepsesc pentru că, deși toată lumea zicea că sunt inteligentă, ei m-au lăsat la greu.

(Pe vremea aceea, nu citisem Iov, cartea în care se povestește despre prietenii muți ai celui ce suferă, muți nu pentru că nu vorbesc, ci pentru că îl cam bănuiesc de păcate ascunse. Așa că, în loc să-i fie aproape, îl iau cu filosofii și fel de fel de acuzații… Între timp, am făcut zeci de studii despre această carte, le-am citit și pe cele de pe piața românească și pe cele din străinătate. Am și scris vreo 100 de pagini despre ce înseamnă să fii prieten cu cineva aflat în disperare… Cine le dorește, poate să-mi scrie pe despresufletulmeu@yahoo.com și i le trimit.)

Interesant cum tocmai înainte de acestă căutare a anonimei persoane, îmi sărise în ochi un film scandinav, din 2013, care a primit un Oscar. Este un film despre un băiețel aflat pe moarte și despre modul în care cei din jur reacționează la această realitate: au sau nu curaj să-i spună, păstrează sau nu regulile spitalului… Filmul este o parabolă, un simbol care te impresionează și-ți dă curaj să stai alături de copiii (sau maturii) care trec prin marea încercare, singura care e ireversibilă: moartea.

Vi-l las aici, pentru că nu l-am mai găsit în altă parte.

Spuneam că acum stau bine cu încurajatul. Da, pentru că, între timp, am învățat că, și dacă nu știu să îndrept situația omului din fața mea, cel puțin pot să-i arăt că-l iubesc.

Și iubirea contează atât de mult, atât pentru cel care se stinge, cât și pentru cel care rămâne.

 

0

Ce e cu Moartea?

Editurile de copii care se respectă caută cărți *grele*. Personajele trebuie să fie din familii destrămate, din familii cu boli grave sau chiar să aibă boli incurabile. Au ajuns la concluzia că cei mici trebuie învățați să trăiască, nu numai să viseze la prinți și sirene.
Nu știu ce povești sau poante le spuneți copiilor sau nepoților, dar eu mi-am amintit astăzi de-o poantă ardelenească pe care tata ne-o spunea încă de la 5 ani. O repeta pentru că vedea că ne distrăm când o zice – avea umor, dar, sincer!, eu râdeam și de cele două lucruri fantastice la care mă gândeam apoi, când rămâneam singură.


Ei bine, poanta: O bătrânică a auzit că o caută Moartea, pentru că i-a sosit ceasul. S-a gândit ea unde ar putea să se ascundă de Moarte: la câmp, ar găsi-o, chiar și la spital ar găsi-o, la horă în sat, ar găsi-o, la magazin, desigur. A, gata, s-a prins unde nu ar căuta Moartea, așa că și-a luat pe ea un pantalonaș scurt și un tricou și s-a dus la grădiniță. Se prostea ca și când ar fi copilaș. A venit ora mesei și stătea pe băncuță, alături de ceilalți mititei, molfăia mămăligă cu brânză și smântână, când se deschide ușa și în pragul ei apare Moartea. Se uita Moartea zâmbind la fiecare piticot, apoi înaintează către băbuța noastră, o mângâie pe creștet și-i zice:
– Ce faci tu aici, puișor?
– Pap, răspunde băbuța, să fie cât mai credibilă.
– Ei bine, papă, mamă, papă, că pe urmă mergem tai!
(Pentru cine nu știe, *tai-tai* se zice în Ardeal la *la revedere*, în general la despărțire, mai ales când ești micuț.)


Îmi imaginam scena și eram impresionată de șmecheria băbuței – chiar așa, cum să ajungă Moartea la grădiniță, nici n-ar trebui să-i treacă prin cap lucrul acesta, dar și de realitatea că Moartea nu poate fi înșelată – ești tu inteligent și încerci să te strecori, dar vine după tine că are coordonatele tale puse în gps.


Mie niciodată nu mi-a fost teamă de moarte, acum, cu atât mai puțin, dar nu trăiesc numai eu, neînfricata, pe acest pământ, ci multe alte miliarde, dintre care unii copii foarte mici, care nu pricep ce este moartea, se tem sau se luptă zi de zi cu ea.

Editurile care se respectă caută astfel de cărți, pentru a-i ajuta pe copii. Oare cine le scrie?

2

Pentru când durerea bate la ușă

Râdem noi, glumim, dar când ne așteptăm mai puțin vine un diagnostic. Țin minte când mama a fost nevoită să se întoarcă din Suedia pentru că doctorul i-a spus: *Aveți cancer*. Și-a zis: *Cum să mor, mamă, departe de casă? Trebuie să vin acasă.* Nu, nu a murit pentru că lupta cu cancerul are și sorți de izbândă în mai multe situații:

  • dacă lupți
  • dacă folosești și oferta medicală și alte idei naturiste (nu numai una dintre ele!)
  • dacă ai un scop pentru care să te ții cu dinții de viață
  • dacă te rogi
  • dacă nu ți-ai terminat misiunea pe pământ
  • dacă l-ai descoperit la timp
  • dacă nu dai înapoi de la a crede în minuni

Ultimii ani mi-au fost marcați de prieteni bolnavi de cancer. Ultimul caz m-a topit. De 10 ani, cel mai vesel coleg al meu așteaptă să devină tată. Acum, când soția mai are 7 luni până să nască gemenii, el face chimioterapie pentru că are o boală agresivă. (Da, aș zice eu, așa, deodată, ca una care a trecut pe la multe spitale pentru a îmbrățișa bolnavii, orice necaz ai avea, dacă ești sănătos, fă-ți suferința să tacă și bucură-te de viață.)

Unora dintre noi li se întâmplă lucruri rele și cei mai mulți nu știu ce se întâmplă în spatele acestor nenorociri. Specialiștii spun că doar 25 % dintre cancere au drept cauză stilul de viață neglijent, 5 % sunt genetice, celelalte 70 % lovesc aleatoriu, neexistând o explicație coerentă pe care să o oferi sărmanului pacient care poate a trăit mâncând sănătos, fără să fumeze sau să se atingă de alte droguri. O posibilă explicație pentru lupta aceasta crâncenă în care suntem implicați cu toții din momentul în care ni se pune un diagnostic dureros este următoarea întâmplare:   

Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi* de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor şi s-a înfăţişat înaintea Domnul. Domnul a zis Satanei: „De unde vii?” Şi Satana a răspuns* Domnului: „De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el*. Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană* şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. El se ţine tare** în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd† fără pricină. Şi Satana a răspuns Domnului: „Piele pentru piele! Omul dă tot ce are pentru viaţa lui.

Dar ia întinde-Ţi* mâna şi atinge-Te de oasele** şi de carnea lui, şi sunt încredinţat că Te va blestema în faţă.

Domnul* a zis Satanei: „Iată, ţi-l dau pe mână: numai cruţă-i viaţa. Şi Satana a plecat dinaintea Domnului. Apoi a lovit pe Iov cu o bubă rea, din talpa* piciorului până în creştetul capului. Şi Iov a luat un ciob să se scarpine şi a şezut pe cenuşă*

Nevastă-sa i-a zis: „Tu rămâi* neclintit** în neprihănirea ta! Blestemă pe Dumnezeu şi mori! Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti ca o femeie nebună. Ce, primim* de la Dumnezeu binele şi să nu primim şi răul?” În toate** acestea, Iov n-a păcătuit† deloc cu buzele lui.

Aș dori ca, după ce am intrat în intimitatea acestei scene, să scoatem ideile principale pentru că ele ne pot fi de folos în momentele în care noi sau cineva drag trecem/trece prin asemenea situații:

  1. discuțiile dintre Dumnezeu și fiii Săi sunt frecvente și sunt convinsă că de cele mai multe ori ele se ocupă de binele nostru;
  2. fiii lui Dumnezeu au venit și s-au înfățișat înaintea Lui… și a venit și Satana. Într-un fel, pare că unii fac parte dintr-o categorie, în vreme ce Satana face parte din alta, însă chiar și așa: de vreme ce are acces în incintă împreună cu ei demonstrează că Satana este acceptat, așa cum orice om deosebit lasă să fie în jurul său chiar și dintre cei mai puțin de treabă, special pentru a-i întoarce pe calea cea dreaptă. Așa cum într-o școală sunt pe lângă cei buni și derbedei, într-o familie sunt pe lângă cei iubitori și cei ce strică bunul ei nume.
  3. Dumnezeu i se adresează lui Satana, pentru că știe că el se plimbă, el cutreieră – aceasta este o lecție pentru noi. Niciunul nu este scutit de prezența celui rău pentru că se află pe vreun vârf de munte sau ascuns pe vreo insulă, ori după vreo stâncă la mare. Satana cutreieră și încearcă să debusoleze pe oricare dintre noi.
  4. Dumnezeu Se laudă cu ceva în acest univers. Nu cu perle, nu cu bogății, nu cu ceea ce are și noi nu vom avea niciodată, ci cu oameni ca Iov. Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet. El se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău. El se ţine tare** în neprihănirea lui şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină.” Poate că ar trebui să citim această caracterizare în fiecare dimineață, atunci când plecăm spre locul de muncă pentru a ne reaminti să fim asemenea lui Iov, pentru că doar un astfel de om este bucuria lui Dumnezeu și mai ales un astfel de om se pune în postura de a fi apărat de Dumnezeu, indiferent prin ce va trece…
  5. Satana este impertinent și cere îmbolnăvirea omului până la pragul de pierdere a vieții. Spunem greșit: *dacă Domnul a vrut așa…* *O vrea Domnul să-i aibă la El pe cei mai buni… * Greșit, fals… Cel care se joacă de-a haideți în gașca mea este Satana. Să înțelegem astfel cine ne e dușmanul și cum se desfășoară lucrurile.
  6. Durerile fizice de multe ori vin asupra noastră îngăduite de Dumnezeu, dar se are în vedere vindecarea noastră holistică. De aceea, când suntem năpădiți de o boală pe care nu am adus-o noi asupra noastră prin neglijență sau impertinență, ar trebui să avem încredere în ceea ce va veni, pentru că minunile sunt specialitatea lui Dumnezeu. De multe ori cedăm nervos și atunci boala se poate manifesta mult mai puternic, dar credința într-un Dumnezeu care e gata să ne salveze, să ne vindece este adevărata, singura cale prin care ar trebui să acționăm.
  7. Dacă aveți în jur persoane care vă descurajează încercând să vă ațâțe, să vă stârnească împotriva lui Dumnezeu pentru ceea ce este în viața dv, amintiți-vă că atitudinea cea mai potrivită este – nu primim numai binele, ci și răul pentru că El chiar știe cum să-l extragă din mâna noastră. Îl va lua mult mai repede decât ne imaginăm noi, dacă avem încredere în El, în schimb, dacă nu ne raportăm la El, rămâne singuri în fața vitregiilor vieții.

Acestea fiind zise, meditați asupra adevărurilor ce se află în spatele unei nenorociri care se abate asupra dv sau a unor prieteni. Spun asta pentru că m-am săturat de toate bolile prietenilor mei și, mai ales, pentru că cei mai mulți dintre ei au învins, iar doctorii le-au spus: *Mare v-a fost credința. Nu am crezut că scăpați.*

0

Dacă aș rămâne – Gayle Forman

Să spun drept, ceea ce m-a convins să citesc această carte a fost ultima frază din prezentarea ei de pe coperta a patra: *Dacă aș rămâne atinge teme importante, despre viață, moarte și despre cum totul se poate schimba iremediabil într-o secundă.* (Cartea este inspirată de o întâmplare reală.)

Într-o lume în care totul e râs și batjocură (a, pardon, pamflet, acum orice este batjocoritor poartă numele cult de pamflet), o asemenea promisiune atrage.

Și a fost o alegere bună, pentru că, pe lângă o poveste din cuvinte, am primit bonus povești din muzică. Mia, eroina principală, este violoncelistă, prietenul ei, Adam, este basist într-o trupă, tatăl ei a cântat într-o formație. S-a vorbit despre muzică, fiecare generație amintind cântecele ei, fiecare lăudând stilul de muzică pe care l-a ales, cu exemple. Mi-am propus să ascult, în timp ce citeam, toate recomandările personajelor. Și a fost o experiență inedită. Dacă ar fi să mă opresc la câteva, aș alege aceasta și aceasta.

Dacă ar fi să numesc un alt bonus al cărții este că autoarea ține cont de ceea ce ne învață cei ce predau cum se scrie o carte: folosește toate simțurile, atât ale personajelor, cât și ale celor care citesc – prin ceea ce descrii. Ei bine, există o scenă – o, pudicii să se ascundă! 🙂 – pe care o consider magnifică, o scenă a chinesteziei, care te face să te gândești la romantism și la faptul că dragostea înseamnă mai mult decât *te-am văzut, mi-ai plăcut, ce rămâne de făcut?*.

Dar, pentru că această carte este, după cum spuneam, tulburătoare, am decis să scot din ea câteva subiecte care sunt aduse în discuție. Să fim înțeleși – nu primesc răspuns în carte, nu au rezolvare și, mai ales, par ale adolescenților. Dar, după cum spuneam, cei de la vârsta a doua, se comportă ca preadolescenții, iar vârsta a treia a început să fie adolescentină… Deci acestor idei ar trebui să le găsim răspuns, indiferent de anii din buletin.

  • a asculta știrile înseamnă de fapt ignoranță, nu a nu le asculta
  • abia când străzile sunt uscate dai de bucluc, nu atunci când sunt umede
  • ironiile la adresa copiilor când au anumite alegeri sunt inevitabile: *Odată ce și-au dat seama că vorbesc serios, și-au înghițit chicotelile și au afișat expresii încurajatoare.*
  • câteodată mă simțeam de parcă aș fi provenit din altă familie
  • nu spune anumite lucruri doar pentru a încuraja, ci pentru că le crezi, altfel nu le mai spune
  • tracul înainte de un examen: *Dacă greșesc, dacă voi fi îngrozitoare?* *Am vești pentru tine. O să fie tot soiul de oameni îngrozitori acolo, așa că n-o să ieși în evidență.* *Cum scapi de trac?* *Nu scapi. Pur și simplu, îi faci față. Reziști.*
  • uneori, nu ai de ales.
  • unii oameni când vorbesc par a râde de tine; de fapt, vorbesc foarte serios – asta pentru că așa-s ei
  • de ce te-ar surprinde atenția pe care ți-o acordă cineva?
  • Nesiguranța: *Nu-mi plăcea să mă aflu pe un teren nesigur, cum nu-mi plăcea să bâjbâi o melodie nouă. De aceea exersam atât de mult, ca să ajung pe pământ solid și apoi să mă ocup de finețuri.* *Mama îmi spunea când mă simțeam nesigură: prefă-te până când chiar te vei simți sigură.*
  • cum să te îmbraci când te întâlnești cu cineva care îți place? *Pur și simplu, poată ceva care îți place, în felul acesta, o să te simți bine.*
  • când te îndrăgostești, nu neapărat perfecțiunea te atrage la acea persoană: *N-am mai văzut pe nimeni care să fie așa de pătruns de muzică, așa cum ești tu. De aceea îmi place să te urmăresc atunci când exersezi. Îți apare o cută atât de drăguță pe frunte, chiar aici. Sunt obsedat de muzică, dar nici măcar eu nu intru în transă cum o faci tu.* (Adam)
  • uneori, reprezentăm pentru anumite persoane doar un *experiment social*
  • când vorbești singur, poate fi o modalitate de a nu lăsa emoțiile să te copleșească.
  • uneori, pare o aroganță să-ți imaginezi că poți ajunge unde-ți dorești, dar … de ce nu?
  • în criza cuiva, cu cât ești mai puternic, cu atât îl ajuți mai mult.
  • fiecare ar trebui să se poarte ca și când ar fi vedeta spectacolului (dar nu în ochii celorlalți, ci în proprii ochi!)
  • întrebări: *aversiunea mea… avea legătură cu îndoielile care mă frământau. Aceleași îndoieli neplăcute pe care le-am avut întotdeauna, că nu aparțin cuiva. Nu simțeam că aparțin familiei mele și acum nu simțeam că îi aparțin lui Adam, doar că, spre deosebire de familia mea care se alesese cu mine, vrând-nevrând, Adam mă alesese și asta era ceea ce nu înțelegeam. De ce se îndrăgostise de mine?*
  • *Uneori, lui Adam îi place să facă lucrurile într-un mod dramatic. Adoră Gesturile Mărețe.*
  • *Am fost copleștită de recunoștință pentru faptul că aveam o prietenă care adesea mă înțelegea mai bine decât o făceam eu însămi.*
  • *Este în regulă, dacă vrei să pleci. Toată lumea dorește să rămâi. Eu vreau să rămâi mai mult decât mi-am dorit vreodată ceva în viață.* Vocea i se frânge de emoție. Se oprește, își drege glasul și continuă. *Dar asta este ce vreau eu și îmi dau seama de ce s-ar putea să nu fie ce îți dorești tu. Deci voiam doar să îți zic că înțeleg dacă pleci. Este în regulă dacă trebuie să ne părăsești. Este în regulă dacă nu mai vrei să lupți.* Înțelegerea bunicului și permisiunea dată sunt ca un dar.
  • *Ceea ce știu este că, dacă vrei să rămâi și să fii cu el, eu o să te susțin, deși poate că spun asta deoarece nu cred că ai fi în stare să renunți la Juilliard. Dar aș înțelege dacă alegi dragostea, dragostea pentru Adam în detrimentul iubirii pentru muzică. Orice ai alege, câștigi. Și, orice ai alege, pierzi. Ce pot să-ți spun? Dragostea este dificilă.*

 

1

Human Harvest – documentarul despre donatorii involuntari ai Chinei

O injecție cu potasiu te ține într-o somnolență oarecare; nu constituie o anestezie. Efectul ei durează 20 de minute (eu nu numai că nu am intrat într-o stare de letargie după ea, dar nici n-am dormit toată noaptea care i-a urmat!). Doctorii care prelevează anumite organe spun că au nevoie de cel puțin 30 de minute pentru a face operația. Prizonierii pe motiv de conștiință (cei care nu cred în comunism, ci sunt adepți ai Falun Gong – pentru că sunt și altfel de întemnițați, dar aceștia sunt cei pe care îi vor autoritățile exterminați!) sunt folosiți ca donatori pentru cei ce practică turismul medical.

Dar un organ de la o persoană moartă nu este eficient, așa că se procedează după cum am arătat mai sus pentru a se lua organe vii, fremătânde. Ce se întâmplă cu cei ținuți 20 de minute sub influența potasiului și apoi se trezesc – pentru încă puțină vreme, căci apoi se vor stinge de tot?

Un doctor a fost chemat să scoată organele unui împușcat. În China sunt împușcați mulți, din multe motive, iar ceea ce le-a aparținut cândva din corp nu le mai aparține (adică, de fapt, omului în China nimic nu-i aparține, ci totul e al statului!). Doar că în acel caz, cel puțin omul nu simte nimic.

Doctorul care povestește ce i s-a întâmplat este disperat că a făcut toate astea: omul era împușcat în dreapta, nu în stânga (deci nu în inimă), în așa fel încât să fie incapabil să se miște, dar încă în viață, pentru ca prelevarea să se facă de la un viu, nu de la un mort…

Unui plătitor i se aduc poate și 8 rinichi, dacă nu e compatibil cu primii 7…

Da, nu cred că trebuie să mai povestesc. E oribil. Vă invit să descoperiți amănunte despre aceste crime.

Amănuntele acestea m-au determinat să ajung la o concluzie plină de furie:

Noi susținem China să fie putere mondială prin plăcerea de a o folosi ca sclavă

În dezbaterea de după cele două filme vizionate, Gina și Adrian Sturdza au venit cu informații care mai de care mai cutremurătoare.

Există un site dedicat filmului, care vă invită la comunicare.

Un articol care descrie pe larg ideile din film și din cele două cărți traduse în română de Gina Sturdza, găsiți aici.

Mai multe linkuri care pot fi consultate, aici.

P.S. Jiang Zemin, cel care era la conducerea Chinei în 1999, când s-a luat decizia salvării pe bani frumoși a bolnavilor din alte țări, era cel care a venit cu ideea îndreptărilor tunurilor împotriva studenților chinezi pentru înăbușirea răscoalei lor. Oare unde a făcut studiile dumnealui? Ați ghicit, în țara noastră. Dacă veți citi cele două cărți Recoltarea sângeroasă și Organele statului, veți afla și ce se poate face pentru a lupta împotriva unor astfel de nebuni care conduc lumea, prin disponibilitatea de a-i sacrifica pe alții. *Ce se poate face* este un fel de a zice: ideea e că măcar suntem mulțumiți că ne-am străduit să punem puțin umărul, chiar dacă lucrurile nu se pot îndrepta pentru că sunt mult prea multe interese în joc.

Despre ele vorbesc tot cele două cărți. Care chiar trebuie citite.

0

Monumentul paleocreștin Niculițel

Vezi un panou, zici *hai să ne dăm seama despre ce poate fi vorba*… apoi rămai consternat de faptul că te afli în fața unui monument unic în Europa… Că avem un astfel de monument, e una, că e unic în Europa – e cu totul altceva.

Imagini – aici.

Cu o răbdare exemplară, deși ieșise din tură (trecuse de ora 18, cand am ajuns), doamna conservator Cornelia Odagiu ne-a spus întreaga poveste – și cum a fost descoperit și cum a putut fi păstrat, atat în epoca anticreștină cat și după aceea.

După ploile torențiale din 1971, s-a dezvelit o porțiune a cupolei criptei. Era amplasată în pantă, într-o zonă locuită și la intersecția unor căi de acces… Șansa rămanerii ei intacte a fost faptul că nu avea niciun însemn exterior promovat de biserica majoritară din Romania – așa cum, de fapt, se și întampla la începutul creștinismului, însemnele fiind adăugate treptat. Conducerea nu s-a simțit atacată în necredința ei, deci a fost de acord să păstreze descoperirea și chiar să o *adancească*.

Așa s-a constatat că este vorba despre o bazilică paleocreștină construită deasupra unor morminte martirice. Ea a fost concepută la sfarșitul secolului al IV – lea în perioada împăraților Valens – Valentinian, după un plan roman bazilical creștin.

În partea superioară a martyrion-ului se află înmormantați 4 martiri, iar în cea inferioară – 2. Cei patru sunt cunoscuți din Actele martirilor ca fiind martirizați la Noviodunum (2 km de Isaccea), iar după descoperire osemintele lor au fost duse la mănăstirea Cocoș, aflată în apropiere. Numele le sunt scrise în tencuiala crudă a pereților criptei.

Este impresionant să descoperi că istoria creștinismului s-a scris și aici, unde acum oamenii confundă Paștele cu Crăciunul…

Multe date importante aici.

Cand mergeți deci spre Deltă, abateți-vă pe la Niculițel. Merită să vedeți și să înțelegeți subtilitățile credinței creștine.

 

11

Despre teroare

Scriu aceste randuri pentru cei dragi, care se tem, din cauza a ceea ce se întamplă în lume.

Voi începe cu sfarșitul: deșteapta de Andreea Esca iar l-a întrebat pe corespondentul din Belgia dacă lumea se teme, dacă lumea e disperată, iar chipul ei era în transă, ca de obicei cand e vreun atentat.

Nu mai facem noi primăvară cu una ca tine, madame!

Dacă cei răi chiar asta doresc – să ne înspăimantăm și să ne dăm sufletul de groază – tu le faci jocul. Sincer mă întreb de ce pe tine nu te ia nimeni de manuță, să-ți dea două palme și să-ți explice că în situații de criză trebuie să liniștești lumea, nu să o întărați…

Un exemplu de om inteligent cu care am avut de-a face: doctorul stomatolog – în timpul unei extracții care a durat 45 de minute. Cand a văzut că cedez psihic nu s-a apucat să zică *vai, ce dificil e!*, ci mi-a pus o întrebare despre copilul meu și a început să-mi povestească ce impresionat a fost cand l-a văzut odată, cum se juca… Deodată, viața a arătat o altă perspectivă și m-am înseninat.

Dacă planeta fierbe, dacă suntem în clocot, nu cărbunii aruncați pe foc sau gazul presărat cand se mai liniștește valvataia ne-ar fi de folos, ci seninul.

O atitudine înțeleaptă!

Înainte, pentru un război era nevoie de milioane de soldați. Acum ne trimit 4 persoane și zăpăcesc planeta. Și pe langă cele 4 persoane, ne trezim cu toate prezentatoarele și cu toți prezentatorii care-și triluiesc propriile fantasme la microfon, în loc să ne ridice ochii din pămant și să ne dea curaj.

Mi-am amintit de-un episod din copilărie: tata o bătuse pe mama și, după bunul meu obicei, eu încercasem să-i despart, mă bătuse și pe mine și noi două ne lingeam rănile. Nu reciproc, ci fiecare în parte. Cand am intrat în bucătărie, mama gătea. Tocmai îi strigase tatălui meu că n-o să mai vorbească în viața ei cu el și-acum nu putea desface o conservă de … ceva și s-a dus în fața lui, să o ajute. El i-a întors spatele, disprețuitor: *Pană acu* îți fu tăcerea aia, de nu mai vorbești niciodată?*

Și umilită și fără conservă deschisă. Copil mic și furios, am luat conserva și am dat-o gata în cateva secunde și apoi i-am spus: *Cu dinții dacă era să o desfac și nu m-aș mai fi dus după ajutor la el. Cu dinții. Dar tu nu înțelegi!*

Nu, nici mama nu înțelegea, nici panicoșii nu înțeleg că este timpul pentru mobilizare personală, nu pentru disperare oficială, pentru bocete universale. A te lăsa impresionat de ceea ce fac ei este nu numai ce vor ei, dar și ce e cel mai simplu – și dacă tot ne considerăm atat de sus, ca nivel intelectual, dacă tot ni se pare că suntem din maimuță, dar din *a mai de soi*, atunci să punem mana să luptăm…

Nu cu ei, ci cu propriile temeri. Nu cu ei, ci cu noi înșine. Să nu le arătăm nicio clipă durerea, pentru că asta pe ei îi face să ne manevreze complet.

Suntem în mainile lor ca niște marionete, pe care, cum le atingi puțin, cum țipă de se zguduie Calea Lactee.

Poate.

Suntem vulnerabili.

Poate.

Suntem complet descoperiți.

Poate.

Dar avem demnitate și nu-i lăsăm pe ei să ne coordoneze, chiar dacă le stă în putere. Nu-i lăsăm, pentru că nu merită să ne plecăm în fața lor.

Alo, romanii nu s-au plecat în fața turcilor, 🙂 migratorilor sau altor neamuri ori curente dogmatice… 🙂 De ce trebuie să cedăm acum – nervos! – pentru că vin teroriștii?

Gandiți-vă ce penibil – ei se văd nemuritori și ne omoară prietenii și speranțele, iar noi ne vedem slabi și amărați și le oferim nu numai viața noastră, ci și gandurile și optimismul… Ne punem sub picior de răuvoitor prin faptul că întindem mainile și spunem: *Leagă-mă, eu deja sunt pierdut.* Ne predăm, cand simpla unitate și nepăsare față de moarte ne-ar face mai puternici decat ei.

Alo, urmașii dacilor, ne revenim și noi în simțiri? Nu vă mai uitați la Andreea Esca, această Ziță ce leșină în brațele oricui, dandu-vă senzația că acesta este gestul pe care trebuie să-l faceți și voi. Nu mai dați ochii peste cap precum domnișoarele de pension. Nu vă mai puneți nervii în mainile celor care vi-i vor pili sau sub picioarele celor care vi-i vor teși. Păstrați-vă calmul și zambiți. Cu zambetul trecem peste depresii, cu zambetul trecem peste mizeria asta de isterie ce ne cuprinde datorită terorismului.

*C-o moarte toți suntem datori,

dar nu-i totuna leu să mori, ori caine-nlănțuit…*

🙂