Archive for the ‘Despre moarte’ Category

Monumentul paleocreștin Niculițel

Vezi un panou, zici *hai să ne dăm seama despre ce poate fi vorba*… apoi rămai consternat de faptul că te afli în fața unui monument unic în Europa… Că avem un astfel de monument, e una, că e unic în Europa – e cu totul altceva.

Imagini – aici.

Cu o răbdare exemplară, deși ieșise din tură (trecuse de ora 18, cand am ajuns), doamna conservator Cornelia Odagiu ne-a spus întreaga poveste – și cum a fost descoperit și cum a putut fi păstrat, atat în epoca anticreștină cat și după aceea.

După ploile torențiale din 1971, s-a dezvelit o porțiune a cupolei criptei. Era amplasată în pantă, într-o zonă locuită și la intersecția unor căi de acces… Șansa rămanerii ei intacte a fost faptul că nu avea niciun însemn exterior promovat de biserica majoritară din Romania – așa cum, de fapt, se și întampla la începutul creștinismului, însemnele fiind adăugate treptat. Conducerea nu s-a simțit atacată în necredința ei, deci a fost de acord să păstreze descoperirea și chiar să o *adancească*.

Așa s-a constatat că este vorba despre o bazilică paleocreștină construită deasupra unor morminte martirice. Ea a fost concepută la sfarșitul secolului al IV – lea în perioada împăraților Valens – Valentinian, după un plan roman bazilical creștin.

În partea superioară a martyrion-ului se află înmormantați 4 martiri, iar în cea inferioară – 2. Cei patru sunt cunoscuți din Actele martirilor ca fiind martirizați la Noviodunum (2 km de Isaccea), iar după descoperire osemintele lor au fost duse la mănăstirea Cocoș, aflată în apropiere. Numele le sunt scrise în tencuiala crudă a pereților criptei.

Este impresionant să descoperi că istoria creștinismului s-a scris și aici, unde acum oamenii confundă Paștele cu Crăciunul…

Multe date importante aici.

Cand mergeți deci spre Deltă, abateți-vă pe la Niculițel. Merită să vedeți și să înțelegeți subtilitățile credinței creștine.

 

Despre teroare

Scriu aceste randuri pentru cei dragi, care se tem, din cauza a ceea ce se întamplă în lume.

Voi începe cu sfarșitul: deșteapta de Andreea Esca iar l-a întrebat pe corespondentul din Belgia dacă lumea se teme, dacă lumea e disperată, iar chipul ei era în transă, ca de obicei cand e vreun atentat.

Nu mai facem noi primăvară cu una ca tine, madame!

Dacă cei răi chiar asta doresc – să ne înspăimantăm și să ne dăm sufletul de groază – tu le faci jocul. Sincer mă întreb de ce pe tine nu te ia nimeni de manuță, să-ți dea două palme și să-ți explice că în situații de criză trebuie să liniștești lumea, nu să o întărați…

Un exemplu de om inteligent cu care am avut de-a face: doctorul stomatolog – în timpul unei extracții care a durat 45 de minute. Cand a văzut că cedez psihic nu s-a apucat să zică *vai, ce dificil e!*, ci mi-a pus o întrebare despre copilul meu și a început să-mi povestească ce impresionat a fost cand l-a văzut odată, cum se juca… Deodată, viața a arătat o altă perspectivă și m-am înseninat.

Dacă planeta fierbe, dacă suntem în clocot, nu cărbunii aruncați pe foc sau gazul presărat cand se mai liniștește valvataia ne-ar fi de folos, ci seninul.

O atitudine înțeleaptă!

Înainte, pentru un război era nevoie de milioane de soldați. Acum ne trimit 4 persoane și zăpăcesc planeta. Și pe langă cele 4 persoane, ne trezim cu toate prezentatoarele și cu toți prezentatorii care-și triluiesc propriile fantasme la microfon, în loc să ne ridice ochii din pămant și să ne dea curaj.

Mi-am amintit de-un episod din copilărie: tata o bătuse pe mama și, după bunul meu obicei, eu încercasem să-i despart, mă bătuse și pe mine și noi două ne lingeam rănile. Nu reciproc, ci fiecare în parte. Cand am intrat în bucătărie, mama gătea. Tocmai îi strigase tatălui meu că n-o să mai vorbească în viața ei cu el și-acum nu putea desface o conservă de … ceva și s-a dus în fața lui, să o ajute. El i-a întors spatele, disprețuitor: *Pană acu* îți fu tăcerea aia, de nu mai vorbești niciodată?*

Și umilită și fără conservă deschisă. Copil mic și furios, am luat conserva și am dat-o gata în cateva secunde și apoi i-am spus: *Cu dinții dacă era să o desfac și nu m-aș mai fi dus după ajutor la el. Cu dinții. Dar tu nu înțelegi!*

Nu, nici mama nu înțelegea, nici panicoșii nu înțeleg că este timpul pentru mobilizare personală, nu pentru disperare oficială, pentru bocete universale. A te lăsa impresionat de ceea ce fac ei este nu numai ce vor ei, dar și ce e cel mai simplu – și dacă tot ne considerăm atat de sus, ca nivel intelectual, dacă tot ni se pare că suntem din maimuță, dar din *a mai de soi*, atunci să punem mana să luptăm…

Nu cu ei, ci cu propriile temeri. Nu cu ei, ci cu noi înșine. Să nu le arătăm nicio clipă durerea, pentru că asta pe ei îi face să ne manevreze complet.

Suntem în mainile lor ca niște marionete, pe care, cum le atingi puțin, cum țipă de se zguduie Calea Lactee.

Poate.

Suntem vulnerabili.

Poate.

Suntem complet descoperiți.

Poate.

Dar avem demnitate și nu-i lăsăm pe ei să ne coordoneze, chiar dacă le stă în putere. Nu-i lăsăm, pentru că nu merită să ne plecăm în fața lor.

Alo, romanii nu s-au plecat în fața turcilor, 🙂 migratorilor sau altor neamuri ori curente dogmatice… 🙂 De ce trebuie să cedăm acum – nervos! – pentru că vin teroriștii?

Gandiți-vă ce penibil – ei se văd nemuritori și ne omoară prietenii și speranțele, iar noi ne vedem slabi și amărați și le oferim nu numai viața noastră, ci și gandurile și optimismul… Ne punem sub picior de răuvoitor prin faptul că întindem mainile și spunem: *Leagă-mă, eu deja sunt pierdut.* Ne predăm, cand simpla unitate și nepăsare față de moarte ne-ar face mai puternici decat ei.

Alo, urmașii dacilor, ne revenim și noi în simțiri? Nu vă mai uitați la Andreea Esca, această Ziță ce leșină în brațele oricui, dandu-vă senzația că acesta este gestul pe care trebuie să-l faceți și voi. Nu mai dați ochii peste cap precum domnișoarele de pension. Nu vă mai puneți nervii în mainile celor care vi-i vor pili sau sub picioarele celor care vi-i vor teși. Păstrați-vă calmul și zambiți. Cu zambetul trecem peste depresii, cu zambetul trecem peste mizeria asta de isterie ce ne cuprinde datorită terorismului.

*C-o moarte toți suntem datori,

dar nu-i totuna leu să mori, ori caine-nlănțuit…*

🙂

 

Every thing will be fine

Filmul este din 2015. Întâmplător am ajuns la el, dar nu l-am iertat, după ce am înțeles despre ce e vorba. Unii îl punctează cu foarte puțin. Mie mi-a plăcut subiectul și am trecut ușor peste imaginile-clișeu. Rar se abordează în cinematografie ideea de vinovăție pentru o faptă rea, fără premeditare, absolut nedorită. Dar viața e plină de așa ceva. Și atunci te izolezi, pentru că nimeni nu are curajul să vorbească despre ceea ce tu trăiești…

Sunt încântată când găsesc lucruri mai pline de înțelepciune, prin filme, pentru că prea ne-am încadrat viața la zona *divertisment*, iar ea se încăpățânează să ne trezească la realitate – există penibil, durere, moarte. Și mai ales există *s-a întâmplat* – în sensul că n-am intenționat… dar a ieșit așa… și nu frumos…

Oricum, ca să rămână un zâmbet la finalul oricărei drame, e nevoie să investești sufletește. Să ai acest curaj.

Subiectul zilei

Sunt zile de doliu național. Toată lumea vorbește despre moarte – unii de frica ei, alții pentru că vor răzbunare, cate unii pentru că vor să se bage în seamă, cei mai mulți pentru că au o viață plată și acum au un subiect tare de discuție… Au murit mulți oameni și suferă mulți. Pe mine mă doare inima și cand anunță de un accident, pe la știri, în fiecare seară.Într-un fel, ar merita și acei inocenți să fie marcată trecerea lor spre somn. De ce doar numărul mare ne face să luăm aminte la dispariții?

Ați făcut vreodată socoteala cați dintre prieteni au dispărut din viața dv în accident de mașină? Eu am 10. Eu însămi era să mor din această cauză de cateva ori – pe care le știu eu, dar cate or mai fi fost și eu nu le-am sesizat pentru că mi-a purtat de grijă Cineva, Același Cineva care a ținut-o deoparte de club vineri seara pe prietena mea care-mi realizează desenele la una dintre cărțile de copii…

Cu ce suntem noi mai prețioși că am scăpat? Suntem noi siguri că nu ni se va întampla nimic maine?

Odată cu această întamplare, m-am gandit ce norocoasă sunt ca mamă, că fiul meu nu merge în club… dar mi-am amintit că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei conducea liniștit și cineva a intrat în el și, deși nu i se dădea nicio șansă, a fost salvat… AAAAAA, îți vine să strigi cand vezi cate lucruri se întamplă în jurul tău și nu le poți controla, nu poți fi sigur de nimic, nu poți înfige picioarele în pămant să spui: pe aici nu se trece. Nu poți. Pentru că se trece. Se trece peste tine, se trece peste cei dragi ai tăi, se duce totul, dacă e să se ducă…

Ce rămane?

Să ne bucurăm de fiecare zi.

Am lista mea de recunoștință, pe care mă oblig să scriu 10 motive zilnic. Așa am început să văd multele lucruri bune care mi se întamplă, chiar dacă pană acum le consideram normale.

Ei, unii poate nu sunt așa de *sensibili* la ceea ce s-a petrecut – păi, prin Argentina au fost într-un club 179 de decedați, zicea cineva… Fiecare își poate păstra inima de piatră sau și-o poate înmuia, precum tăurașul Fernando/Ferdinand cand vedea o floare… E o alegere. Părerea mea e că lucrul cel mai important este să faci bine cand ai posibilitatea, să te bucuri de ceea ce primești și, mai ales, să prețuiești surprizele vieții. Că banalul e mai mereu prezent! Tragedia, de asemenea.

–––––––––––––-

Pentru cei care au căzut pe ganduri, odată cu această întamplare: o temă. Rememorați momentele cand ați fost la un pas de a fi secerați. Și mulțumiți pentru că ați putut deschide din nou ochii…

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-1-sau-autostopul-preventiv/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-2-sau-cum-scapi-cand-faci-lucru-peste-program-ori-fara-sa-ti-iei-concediu/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-3-sau-somnul-la-volan/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-4-sau-cum-era-sa-ma-omoare-mama/

https://despresufletulmeu.wordpress.com/2010/12/18/cum-m-a-ratat-moartea-5-sau-aveti-grija-la-inconstienta-copiilor/

Planuri de viitor izvorate dintr-un dor…

Așa se încheia unul dintre mailurile Mihaelei Vlad:

*Mulțumesc pentru dorința de a face viețile semenilor noștri un pic mai ușoare! Poate că e mai mult decât ne cere fișa postului, dar oamenii care pierd pe cineva drag au mare nevoie de toți prietenii pe care îi pot găsi pe această lume. Și prin participarea la curs veți deveni membri ai unei comunități frumoase – o familie de oameni care știu ce să spună, cum să se poarte și la cine să apeleze când viața ne ia prin surprindere. Mai pregătiți pentru a naviga împreună prin furtuni, spre un mal cu soare. *

Pentru că emoțiile sunt foarte rar exprimate sau, de regulă, sunt chiar ironizate în Romania, fiecare dintre noi învățand să le ascundă, să le mascheze, să le sugrume, pentru a nu se face de ras în fața celor din jur, ideea de a ține cont de emoții atat de puternice ca cele pe care le ai cand pierzi pe cineva drag m-a impresionat. Și am reacționat.

Am participat la cursul despre care apoi s-a spus, în general:* Ar trebui să organizați mai multe astfel de întâlniri unde noi profesorii și consilierii să învățăm ce să spunem și cum să intervenim când un copil are nevoie de susținere.*

Azi,  9 septembrie 2015, in București s-au întâlnit mai multi specialisti care in activitatea curenta cunosc multi tineri a căror viață este dată pentru cap de pierderea unui membru al familiei.
Activitatea de informare face parte din cadrul proiectului „Succes in viata pentru tinerii cu un singur parinte – program integrat de sustinere psihologica si profesionala”. Daniela Sima este cea care a oferit informațiile în calitate de psihoterapeut și moderator, dar i-a și invitat cu generozitate să vorbească pe cei care aveau experiențe în domeniu.

Proiectul este finanţat prin granturile SEE 2009 – 2014, în cadrul Fondului ONG în România. Pentru informaţii oficiale despre granturile SEE şi norvegiene, accesaţi: www.eeagrants.org. Vizitați și www.fondong.fdsc.ro

Dacă aveți cunoștințe care trec prin momente dificile, prin pierderea cuiva drag, dacă doriți să lucrați voluntar pentru astfel de tineri, care trebuie să-și refacă viața în lipsa părinților, fraților, prietenilor, apelați la
Mihaela Vlad

Coordonator proiect „Planuri de viitor”

Asociatia „Exista viata dupa doliu”
0745.55.66.02

Selfless – irealul pe care mulți și l-ar dori

Conform sloganului *Dumnezeu l-a creat pe om, omul a creat nemurirea*, filmul aduce în discuție o temă de etică: e normal ca, după ce-ți trăiești cei 70 de ani, pentru faptul că ai bani, să-ți schimbi corpul cu al cuiva de 30, 40, care are nevoie de bani pentru cei pe care îi lasă în urma sa?

Trailerul nu este atat de incitant pe cat e filmul. Filmul nu este meditativ, are mult pac-pac și bum-bum, dar partea bună este că te pune pe ganduri. Poate de la aceste întrebări ce se nasc în urma vizionării filmului se mai nasc și altele, care ne vor ajuta să ajungem aproape de adevăr… Adevărul despre ce a creat Dumnezeu și ce a distrus omul…

Pentru că, uneori, sloganul inventat de om este o minciună, cand îl pui în perspectiva Cerului…

N-am să mai fiu aici, când te întorci!

Zilele acesta ar fi trebuit să serbez pe cineva, dar, în urmă cu ceva timp, acestă persoană a murit. Eu sunt un *copil mare* care a pierdut mult, mulți și multe în viață și tot îmi este dificil, în momentul despărțirii definitive, cu atat mai mult celor mici le vine greu să se despartă de ceea ce le-a fost drag – obiect sau ființă. Mă întrebam odată cum aș putea să ajut un copil care are de făcut față unui astfel de eveniment și așa a ieșit povestea al cărei titlu îl poartă acest articol. Regret dacă aveți nevoie de ea, dar sper să vă fie de folos, dacă totuși situația este aceasta…

Era toamnă și pasărea se pregătea de plecare. Era foarte fericită pentru că mama ei îi spusese că va vedea lucruri frumoase în cale și oameni diferiți. Părea interesant ce-i explicase mama ei despre ceea ce avea să urmeze.
– Eu pleeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea frunzei sub care stătea de obicei, ca să se adăpostească de razele soarelui.
– Mă bucur pentru tine! Drum bun. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici când te întorci.
– Îți dai seama, o să fie minunat ceea ce o să văd eu. O să fie tare plăcut, așa zicea mama. Mă duc mai departe, să o anunț și pe ciupercuță…
Păsării îi plăcea ca atunci când era foarte cald să stea la rădăcina copacului, în pământul rece, unde-și făcea un culcuș. Acolo crescuse și ciupercuța la care mergea acum să-și ia
la revedere.
– Eu pleeeeeeeeeeeeeeeeec, eu pleeeeeeeeeeeeeeeeeeec, se lăudă ea ciupercuței, care aplaudă cu două buline, dar cu alte 3 lăcrimă.
– Vei avea experiențe noi! Mă bucur pentru tine. Dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Îți dai seama, o să trec prin locuri pe care nu le-am mai întâlnit. O să-mi vină să cânt de fericire, cred! Mă duc mai departe să o anunț și pe broscuță.
Ei, cu broscuța era o poveste amuzantă. Prima dată când o observase, ar fi vrut s-o manance. Da, sigur, nu asta era amuzant, ci faptul că broscuța sărea, pasărea zbura repede după broscuță, broscuța se ferea, pasărea se străduia să o prindă din urmă. La un moment dat, obosite amândouă, au strigat, în același timp, cu aceleași cuvinte:
– Mă dau bătută: nu putem schimba jocul?
Au râs atunci, s-au împrietenit și, ciudat!, mai mereu spuneau aceleași cuvinte, în cor:
– Ce bine că te văd!
– Iar ne potrivim cuvintele?
– Iar.

Pasărea vorbea acum cu broscuța despre plecarea ei:
– O să-ți fie dor de mine cât voi fi plecată? Cu cine o să mai zici tu aceleași fraze?
– Unde pleci și de ce pleci?
– Mama-i zice ”migrare”. Eu îi zic la fel, că ce zice mama e întotdeauna corect, nu?
– Bine, dar pleci fără mine? o întrebă broscuța, în timp ce pasărea rostea dezamăgită:
– Plec fără tine….
– Nu prea-mi sună bine, au zis amândouă în cor, și, deși iar își ghiceau cuvintele, nu au mai râs.
– Totuși tre să plec, știi și tu, se scuză pasărea.
– Așa este, voi păsările zburați departe. Asta înseamnă bucurii multe, surprize…
– Nu-i așa, nu-i așa? Și mămica zice la fel!
– Hiiii, dar să știi că eu n-am să mai fiu aici cand te întorci!
– Când voi reveni, o să-ți povestesc, n-o să pierzi nimic din ce am văzut eu. Țin minte tot, tot, tot! Dar acum trebuie să plec pentru ca să o anunț și pe cârtiță.
Povestea cârtiței și a păsării era și ea specială. Cârtița se săturase să tot stea sub pământ și scosese năsucul puțin la soare. O vulpe curioasă se repezise la ea, iar pasărea noastră,
deși mică și în pericolul de a fi mâncată de vulpe, i-a sărit în ajutor. Nu pentru că o cunoștea, ci pentru că nu i s-a părut frumos din partea vulpii să atace pe cineva fără fără apărare.
– Mulțumesc pentru că m-ai salvat, îi zisese atunci cârtița, pot spera că vei face asta de acum mereu?
– Sigur, dacă-mi permiți să fim prietene. O să fiu în preajma ta la ora când ieși să te inunde soarele….
– O, ce vorbe folosești, e o cinste să fiu prietena ta, o lăudase cârtița.
De atunci, cele două s-au tot întâlnit.
– Să știi că eu pleeeeeeeeeeeeeeec, o anunță triumfătoare pasărea pe cârtiță…
– Hahaha, râse cârtița, prima dată trebuia să zici *să știi că eu viiiin* pentru că, prima dată, ajungi aici. Și sigur că pleci, doar te duci la cuibul tău.
– Nu, nu, nu: să știi că eu plec de aici pentru o vreme!
– Cum pleci pentru o vreme? Ce înseamnă asta?
– O să văd lucruri minunateeeeeeeeee…
– Eu nu văd nimic aici, dar asta nu mă face să plec!
– Da, dar la mine așa trebuie să fie! M-a învățat mama!
– Și pe mine cui mă lași?
– Nu te bucuri pentur mine?
– Ba da, dar pentru mine mă întristez! Nu pot să râd, dacă plâng…
– Da, ai și tu dreptate. Dar toți se bucură pentru mine!
– Hm, ce să zic, nu vreau să fiu altfel decat ei. Eu doar mă gândesc : ”n-am să mai fiu aici cand ai să te întorci”.

Pasărea nu a auzit-o pentru că a chemat-o mama ei, să pornească în lungul drum pe care îl aveau de făcut. Și chiar așa a fost, cum credea ea: ceea ce a văzut, a meritat truda de a
zbura, a meritat străduința de a-și duce zborul la capăt. Și chiar așa a fost, cum au spus prietenii ei: când ea s-a întors, nu l-a mai găsit pe niciunul. Însă n-a fost deloc tristă, pentru
că și-a găsit alți prieteni – o frunză, o ciupercuță, o broscuță, o cârtiță… Aceasta pentru că viața merge înainte…