0

Maja Lunde – Istoria albinelor

Ar trebui să existe un proverb care să te învețe *Lasă o noapte să treacă peste cartea citită și apoi vorbește despre ea* sau cel puțin să țin eu cont de această zicere, dacă doar eu o dau în bară cu părerile despre cărți *la cald*.

Romanul Istoria albinelor este interesant construit datorită celor trei perspective – din trei secole diferite, vorbesc experiențele a doi bărbați și o femeie, ale cărora vieți au fost cusute cu ață de polen de către micile făcătoare de miere. Cea care trăiește în anul ce se apropie de 2100, Tao, aduce povestea cea mai tristă, mai luptătoare și învingătoare. Oare nu pentru că e femeie și în zilele noastre femeile trebuie să fie scoase în față? (Mie mi-ar fi plăcut să fi fost toți trei eroii cărții bărbați 🙂 , să fi văzut cum se descurca un bărbat căutându-și copilul – pentru că ceilalți doi nu s-au sinchisit prea mult de ai lor: ori i-a avut în casă și nu le-a apreciat valoarea (William, englezul, 1852), ori nu știa să-l păstreze în casă (George, 2007). Un tată al cărui fiu este dus la 2000 km s-ar strădui la fel ca mama? Se poate să arăți *egalitatea femeii* și scoțând în evidență neputințele bărbatului, limitele emoționale 🙂 . Ori, nu se știe!, vom începe curând să scriem sau să regizăm cărți despre minunații bărbați pentru că prea defilăm doar cu minunatele personaje feminine. 🙂 )

Fiind iubitoare de natură (atașată de fără plastic nu numai în iulie ci tot timpul) și având mulți prieteni care cresc albine *industrial* și corect (însemnând bio), datele despre importanța micuțelor zburătoare nu-mi erau străine – și cred că nimănui care a urmărit aceleași documentare pe care le enumeră la final Lunde, ca făcând parte din documentarea ei. Așa că partea militantă îmi era cunoscută. Mai rămânea partea de poveste, care are și nu are reverberații în inima mea. Poate pentru că William este atât de dependent de părerea altui bărbat și nu o ia în seamă pe micuța care îi oferă nu numai un umăr pe care să plângă, ci și mâinile ca ajutor, gura pentru a-i citi și idei pe care el și le însușește. Poate pentru că George este obsedat de albine și nu poate înțelege că și alții au dreptul la obsesii – a, că nu e vorba despre obsesia albinelor, ce să faci, ghinion… Folosindu-se de perspectiva bărbaților, ori autoarea a făcut tot posibilul să-ți fie nesuferiți, ori ei chiar erau nesuferiți. Concluzia? Mda, scoate o femeie în față, ca să evidențiem că ea rezolvă crizele… 🙂

Sigur, simțiți ironia glumeață.

Dacă e să apreciez pentru ceva cartea, atunci să subliniez modul insistent cu care e scoasă în evidență (într-o societate în care copiii nu prea se mai omoară cu învățatul sau partea practică a muncii – sunt interesați numai de distracție!) educația, adică dezvoltarea personală a celor tineri. Deși dacă e să privim atent – tocmai aceasta duce la marile probleme relaționale din familie 🙂 (nimic nu e bun, după cum se pare 🙂 🙂 ) – Tao vrea să-l învețe pe WW al ei în natură și tocmai acolo dă de bucluc, William își vede fiul care se degradează pe zi ce trece, ignorând învățătura, în vreme ce fata învață degeaba pentru că nu e rostul fetelor să meargă la școală, iar George e furios pentru plăcerea de învățat a fiului său, dorindu-l în ferma familiei.

Un lucru străbate totul de la un capăt la altul – dezvoltarea nu e problemă de voință, ci de pasiune pentru ceva. Căci dacă ai pasiune, indiferent cât de dificilă îți este situația sau cât de multe îți lipsesc, duci la capăt tot (chiar și când încă nu ai început, îți stârnești pofta, cu atât mai mult dacă deja ești pe calea respectivă). Pasiunea pentru familie nu îi reprezintă pe cei doi bărbați, doar pe Tao. Pasiunea pentru competiție este scânteia care arde în inima celor doi bărbați.

Cred că unul dintre cele mai mari paradoxuri enunțate în carte este dat de aducerea în discuție a micului Cupidon, îngerașul cu cap de copil, dar care se ocupă cu lucruri atât de serioase: înmoaie săgețile în miere și țintește inimile oamenilor. În contextul albinelor, ale căror înțepături fac sau ar putea face ravagii în viața celor trei personaje, a spune că înțepătura albinei este nimic pe lângă săgeata răvășitoare a patimii sufletești este un aspect de reținut. (și, de fapt, toate personajele care ies în față au întrebări puternice legate mai degrabă de relații decât de traiul de zi cu zi!)

S-ar putea să nu vă fie foarte dragă cartea, dacă nu sunteți ecologist și nu vă mulțumiți cu deznodământul generațiilor decât în ultimele capitole, până atunci tot înotând în smoală. Dar cum cartea este recomandată de National Geographic, dacă sunteți fani NG, sigur o veți răsfoi cu tragere de inimă.

Mai bine lăsam noaptea peste cartea din ajun? (îi întreb pe cei care ridică în slăvi cartea! 🙂 )

0

Moartea, eterna poveste; pardon, eterna povară!

Știu că nu vorbiți cu oricine despre moarte. De fapt, cei superstițioși nu amintesc despre ea de teamă că o cheamă, iar cei ce sunt împăcați cu ea nu vor să-i mai dea nicio secundă – îi vor da destul când va sosi ceasul. Totuși, moartea este parte din viața noastră – așa zic cei mai mulți și eu mă mir de ciudățenia unei asemenea afirmații. Poți spune că moartea încheie viața, că moartea e clipa care întrerupe existența, dar că moartea face parte din viață… Cum să facă parte dacă moartea înseamnă să nu respiri, respirația fiind principala demonstrație că exiști? Ei, în fine, oamenii aruncă vorbe poetice despre moarte, dar când stau față în față cu ideea că s-ar putea să se apropie de ea intră în depresie, trăiesc traume sau au crize. Pentru cei care au întrebări cu privire la moarte, Irvin Yalom a scris cartea Privind soarele în față, în care a vorbit despre terapia pe care a folosit-o cu cei ce au venit în cabinetul său și i-au spus că sunt obsedați de *trecerea dincolo*, de neființă.

Moartea este umbra de care nu ne putem despărți. Teama de moarte crește și descrește, în funcție de anumite împrejurări ale vieții. Pentru că nu avem experiența personală a morții și apoi să putem să ne contemplăm propria neființă suntem în necunoștință și ne temem. Conștientizarea morții poate avea rol de experiență revelatoare, de catalizator util pentru schimbări importante. Răspunsul cel mai întâlnit la întrebarea – ce anume te deranjează la ideea morții – este *lucrurile pe care nu le-am făcut*. După aceea, în ordine, alte frustrări: că nu ai făcut parte dintre populari, că nu ești dintr-un grup interesant sau nu conduci un astfel de grup, că nu trăiești sentimentul de apartenență față de cineva, lipsa unui prieten bun, nu te simți acasă în lumea asta, dar nici nu vrei să o părăsești, nu te regăsești în nimic din ceea ce e în jur, nu-ți cunoști identitatea – de unde vii, cine ești și ce ar trebui să faci, ce se așteaptă de la tine.

Eu nu sunt expert în aceste lucruri și totuși le citesc. Faptul că pot să vă spun pe scurt unele idei din carte nu înseamnă că nu mai are rost să o citiți. Mie ea mi se pare un dar pe care ni-l facem pentru a ne împăca permanent cu ideea că în fiecare zi facem un pas spre marte.

Poate că eu văd anumite soluții din această carte, dar poate dv ați vedea altele. De aceea vă invit să o citiți, dar nu mă pot abține să nu amintesc și unele idei:

1. o mamă și-a calmat fata care era disperată din cauza ideii de moarte folosind două idei: mai ai o viață lungă în față (era adolescentă, deci, da, avea mai mult timp în față, teoretic, decât înapoi) și când o să fii bătrână, vei fi împăcată cu ideea morții, vei fi bolnavă și nu vei mai respinge dispariția (lucru pe care nu-l susțin cei în vârstă, dar mai avea destul tânăra până atunci și oricum la vârsta ei nu vorbea cu cei de 90 de ani ca să vadă cât de mult o mințea mama!)

2. În timpul atacurilor de panică, urmăriți-vă visele din timpul nopții și gândurile ce vă trec prin minte. Ele s-ar putea să vă deslușească viitorul, dar în același timp fiți cât se poate de implicați în prezent pentru că nu puteți să vă ascundeți, să vă refugiați, să stați invizibili – întrebările vă vor găsi.

3. Sperăm că avem ceva proiecte de nemurire – faraonii ridicau monumente sau temple, ucideau slugile ca să le ia cu ei, își strângeau în mormânt tot ce au, în vreme ce părinții de azi speră să se împlinească prin copii; dar cum mumiile nu sunt exemple de viață, că nu mai curge nimic prin venele lor, nici copiii noștri nu sunt destul de puternici pentru a purta această sarcină – să ne ducă numele mai departe.

4. Ca să simți că trăiești cu adevărat și să nu regreți trecerea vieții, trebuie să fii atent ce alegi în viață – exact ceea ce vrei și ceea ce îți este important pentru tot restul vieții și trebuie să ai disponibilitatea de a-ți asuma riscuri.

5. Ca să poți să ai bucuria vieții, trebuie să lupți pentru ea. Perfecționismul este unul dintre cei ce mănâncă timpul vieții, de aceea întâlnim poezia celebră: Mai bine, foarte bine, să nu lași niciodată/ până când binele nu-l faci mai bine și binele foarte bine. (până când toate vor ajunge foarte bine barba îți va crește de un km și vei primi palma de la Doamna cu Coasa… Mai bine bucură-te de ceea ce poți face, în așa fel încât să nu-ți fie rușine și mergi la următorul lucru pe care ți l-ai dori.)

6. Epicur merge pe trei direcții – despre acestea trebuie neapărat să citiți: mortalitatea sufletului, nimicnicia absolută a morții și argumentul simetric. Vă las bucuria de a vi le însuși singuri.

7. Transmiterea prin reverberație înseamnă să fii o piatră care formează un cerc în apa în care cade și cercul respectiv se va uni cu altul și cu altul… Prin atingere de ceilalți, de viețile lor sau de inima lor, vom reuși să rămânem în mintea lor și ne vom pune amprenta pe ceea ce vor face ei mai bine.

8. Un *joc* al vieții este următorul – dacă ar fi să retrăiești aceeași viață ca cea trăită până acum, care sunt regretele legate de ea? Ce faci acum pentru ca peste un an să nu mai ai această teamă?

9. Devino ceea ce ești  căci ceea ce nu ne omoară ne întărește.

10. Unii refuză împrumutul vieții ca să nu plătească tribul.

11. Depășirea terorii morții se poate face prin relaționare. Noi avem două feluri de singurătate – cea cotidiană și cea existențială. Dacă în cea cotidiană mai putem invita pe cineva sau cineva îndrăznește să spargă zidul ciudat ridicat de noi, în cea existențială, murim singuri, nu putem avea pe nimeni alături.

12. Argumente pentru a nu te teme de moarte: după ce închizi ochii definitiv ești acolo unde erai când încă nu te născusei. Îți amintești unde te aflai? Nu! Așa este și cu moartea. Există un spațiu pe care nu-l cunoaștem noi oamenii în care ajungem și acolo, ei bine, acolo nu știm că ratăm lucruri importante, nu știm că celor dragi le este greu și nici nu ne chinuim emoțional pentru că nu putem interveni pentru a-i ajuta.

13. Importante în viață sunt puterea empatiei, a prezenței, dezvăluirea de sine în fața oamenilor, să transformăm undele noastre în fapte de influență, în acțiune, faptele bune, recunoștința, propria înțelepciune, valoarea regretului, relaționarea cu ceilalți, confruntarea cu realitatea; Ca să devii înțelept trebuie să asculți câinii sălbatici care latră în pivnița ta.

14. Irvin nu are nicio relația cu Dumnezeu, nu se raportează la o forță divină. Este umanist și tot ceea ce contează pe el este ceea ce i se întâmplă omului acum, nu îi mai pasă de sufletul după moarte. Aceasta pentru că este foarte citit și știe că după moarte nu există suflet; ideea a fost inventată de Platon, el a răspândit-o, așa că nu are nimic nici iudaic, nici creștin… Personal, sunt de acord cu el, deși cred în Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu nu a lăsat omului suflet după moarte, omul în moarte nu face altceva decât doarme, este ca într-un somn. Nu aude ce zic ceilalți, nu e conștient de lacrimile celorlalți. Se va trezi la revenirea Fiului Divin – așa cum spune Crezul Creștin – când va să vie să judece vii și morții. Deci nu mă tem că sufletul meu va fi călător și nefericit, nici de ideea că aș putea să-mi observ oamenii iubiți degradându-se sau depravându-se, nici pentru că m-aș transforma în făpturi imateriale despre care le place cu atâta insistență să scrie oamenilor în ultimul timp – fantome, vampiri, strigoi.

15. Ultimele gânduri:

  • dacă ești responsabil pentru ceea ce a mers prost în viața ta, atunci tu și numai tu poți schimba lucrurile înainte de moarte
  • caută sincronizarea infinitului din care faci parte și rămâi în experiențele revelatoare
  • trecerea de la materialul exterior la materialul interior – cu alte cuvinte, maturizarea
  • impactul cuvintelor asupra celor din jur (nu se poate să vorbești soțului pe același ton cu care îi vorbești subalternului, după cum nici el nu ar trebui să se adreseze soției de parcă ar vorbi cu un copil de 3 ani cu retard psihic)
  • atenția ca nu cumva furia împotriva morții să nu aibă originea în filmele, cărțile, poemele care ne-au marcat de-a lungul timpului, când de fapt ele nu sunt realiste.
  • nu este destul ca terapeutul să aibă empatie față de pacient, trebuie să-l ajute pe acesta să și-o dezvolte pe a lui punându-i întrebarea – cum crezi că mă fac să mă simt comentariile tale, pe mine, care nu am teamă de moarte, când tu ești obsedat de moarte și poate foarte bine să nu fie reală, să nu ai dreptate, să nu merit să te porți astfel cu mine.

 

2

Poveste pentru timpul prezent – Ruth Ozeki

Mi-am zis eu: ce tot citesc aceste cărți pentru adolescenți (mda, am un argument forte – ele sunt documentarea mea!), eu, care sunt o ființă atât de profundă și care ar trebui să citesc acele romane grele, care aduc probleme dificile în discuție… Bine, am decis, să mă întorc la lucruri de ținută – o carte de la Polirom ar intra între cele pline de sobrietate? Da, mai ales că se pare că are o premisă grozavă – o persoană între două lumi: biculturală, birasială, crescută într-o societate unde domina albul, dar cu gândul că e japoneză, pentru ca apoi când a ajuns în Japonia să aibă certitudinea că e americancă. Deși nu e cazul nostru – să fim așa de rupți în două, de cusuți din atât de dificile bucăți – este vorba, poate, și despre noi, pentru că ne mutăm în regiuni diferite ale României, avem prieteni care trebuie să se ducă în alte țări și nu știm cum să mai păstrăm legătura cu ei, cine vor deveni ei.

Cartea are 450 de pagini cu litere mici, ai putea zice că citești 900 de pagini, dar nu acesta este lucrul cel mai dificil. Dacă poveștile nu ar fi atât de intense, atunci cu siguranță că te-ai bucura de cele *900* de pagini, însă ele chiar te dor – eu când citesc așa ceva mă străduiesc să-mi caut un loc într-un spațiu unde nu apar oameni, unde nu mă deranjează nimeni, pentru că devin atât de impresionată de ceea ce este scris încât pot fi tare sconcs pentru cei care ar îndrăzni să îmi adreseze o întrebare în acele momente.

O avem pe Nao, care se mută din America în Japonia și devine a nimănui – pentru că nici părinții nu o mai iau în seamă, nici cei din școală nu o acceptă, nici celor pe care i-a lăsat în urmă nu le pasă de ea. (aici aș putea să vorbesc mult despre invidia pe care o simțim când alții vin din locuri unde noi nu vom ajunge niciodată sau despre cât de prost crescuți sunt cei care consideră că a tăia cu forfecuța sau cu unghiera din carnea cuiva înseamnă a se răzbuna pentru cât de prost trăiesc ei!)

Și o avem pe Ruth, care se află pe o coastă a Canadei, găsind jurnalul lui Nao și citind ce i se întâmplă acestei fete de nici 16 ani, descoperind o cu totul altă cultură, de care nu se simte atrasă, din care ar vrea să o scoată pe micuță… I se pare că jurnalul a ajuns la ea datorită curenților care au purtat toate lucrurile japonezilor de după celebrul cutremur japonez, cu toate implicațiile lui…

În carte se vorbește mult despre ecologie, despre influența omului în natură și despre singurătatea omului în societatea mai mică sau mai mare, despre faptul că un om poate distruge atât de mult din interiorul cuiva, făcându-l să se simtă mic, mic, în vreme ce altul poate să-ți aducă eliberarea, nu numai de sub puterea malifică a celor din jur, ci și din spaimele proprii. (în cele din urmă, este o carte despre influența spitualității asiatice asupra omului, în ciuda agresivității lui și a faptului că este agresat)

Trebuie să recunosc, amândouă lumile în care se desfășoară cartea – Tokio, insula Canadiană – au specificul lor și dau ochelarii de cal de pe ochii noștri la o parte. Al treilea loc unde se întâmplă cele mai importante schimbări este templul unde slujea bunica lui Nao și care s-a prăbușit la cutremur…

Una dintre cele mai importante teme este despre maturizare. Bunica avea 104 ani. Fetița, care spera să reușească să scape de violența colegilor și lipsa de responsabilitate a tatălui, o întreabă pe bunică la ce vârstă se maturizează omul, la care mucalita ei rudă îi răspunde – 105. Nici chiar ea, chiar dacă îi dădea cele mai bune sfaturi, nu se considera matură.

Pe de altă parte, doar gândul la vortexul planetar te macină emoțional (lăsând tensiunile umane deoparte!) – există 11 curenți mari pe planetă, doi dintre ei ajungând în Canada din Japonia și apoi își schimbă cursul în apropiere de zona de coastă din British Columbia. Cel mai mic dintre ei, Curentul Aleutin, se îndreaptă spre nord, cel mai mare o ia spre sud. El se numește Curentul Țestoaselor pentru că acestea se lasă purtate de el pentru a migra din Japonia către Baja… Curentul Țestoaselor se deplasează în sensul acelor de ceasornic, Aleutin în sens invers. Pe lângă curentul Kuroshio, care are și el ceva impresionant, acestea două sunt ca un inel de șerpi, fiecare mușcând coada celui din față. Kuroshio este doar unul dintre cei 4-5 curenți ce formează vortexul Țestoaselor… Fiecare vortex se deplasează cu propria lui viteză, iar lungimea traiectoriei orbitale pe care se deplasează se numește ton, ca muzica sferelor. Cea mai lungă perioadă orbitală este de 13 ani și stabilește durata fundamentală a tonului. Vortexul Țestoaselor durează un semiton – 6 ani 1/2. Curentul Aleutin – o pătrime dintr-o măsură de 3/4. Resturile plutitoare care se lasă antrenate de curenți și rămân pe orbitele lor sunt considerate parte din memoria curenților. Rata de evadare de pe orbită determină jumătate din viața unor resturi plutitoare…

Până la urmă, începi să vii la realitate – habar n-avem ce se întâmplă cu noi, dar în jurul nostru… Ca să știm ce se întâmplă cu noi, ar fi necesar să ne controlăm, să ne gândim la supelputelea noastră – a, nu știți ce este aceea? Superputerea! Căci fiecare om are o superputere atunci când încearcă să-l ierte pe cel ce-i greșește sau să-l lase să trăiască pe cel de care nu-i place…

Și de aici toate ritualurile cu specific budhist, zen etc…

Pentru cei interesați de aceste amănunte, dar și de mecanica cuantică – despre care se vorbește atât de mult în ultima parte a cărții, despre visul care poate să influențeze realitatea, despre lucrurile magice ce pot întoarce lucrurile din rău spre bine… Pentru cei care știu despre război și care nu au înțeles cât este de destructiv nu numai în victime umane sau în culcarea clădirilor, ci la multe alte niveluri – cartea este un bun prilej de meditație. O, nu, nu am vorbit despre restul lucrurilor care mai sunt abordate dintr-un singur motiv: mai trebuie să aveți și surprize. Unele vor fi grotești, cele mai multe absurde – poate vreo două vă vor bucura. În rest – o carte despre viață și rușinea care e atât de incriminată în Japonia, despre iresponsabilitatea conducătorilor și umilirea oamenilor.

Dificilă carte! Nu la citit, că pentru unul învățat cu literele se poate termina și într-o săptămână, ci la acceptarea ideii că viața poate fi atât de ridiculizată când este o minune!

 

0

Avioane de hârtie – Dawn O*Porter

*Ar trebui s-o încurajez, dar nu pot să mint. Oricât de răutăcios ar suna, cred că e în regulă să fii sinceră în legătură cu rolul oamenilor în viața ta. Te salvează pe tine sau pe ei de la dezamăgire, dacă nu poți să continui cu minciuna. Când mi-am dat seama că nu aveam să fiu niciodată la fel de importantă pentru Carla și Gem, cum sunt ele una pentru cealalată, a fost una dintre cele mai mari revelații din viața mea. Nu vreau s-o duc de nas pe Margaret. Știu că prietenia noastră nu va trece dincolo de Tudor Falls. Suntem oameni diferiți.*

Adolescenții din zilele noastre – marea lor masă! – nu se gândesc la viață, ci la distracție, spunea cineva. Poate pentru că ceea ce li se dă să consume este distracție. Atâta vreme cât sunt îndoctrinați cu ceea ce nu există și mintea lor ne e făcută să viseze la vârcolaci și fantome, nu se vor putea ocupa serios de relații și responsabilități.

Deși pentru unele gusturi *Avioane de hârtie* este o cartea cam fără perdea, ar fi preferabil să fie citită de un adolescent decât … (aici intră toate titlurile cărora li se face reclamă că ar fi cărți pentru copii, dar care nu sunt realiste!)

De ce merită citită?

  • pentru că atinge subiecte sensibile (divorțul și moartea) arătând nu numai care este reacția fiecăruia dintre cei implicați, ci și emoțiile nespuse
  • poți observa cu luciditate consecințele distracției *la disperare* sau iubirii nestăpânite
  • ai impresia că ești la un meci de ping-pong, lucrurile se schimbă rapid – cartea e realizată ca o mărturie a mai multe persoane, trecându-se de la una la alta ca într-un documentar de bună calitate
  • urmărești cu interes punctele de vedere ale fiecăreia dintre fetele implicate, observând cât de diferit pot percepe ceilalți faptele celor din jur și cum le pot judeca, înșelându-se sau având dreptate
  • înțelegi importanța comunicării, atât în prietenie cât și în familie
  • îți vine să te apuci să scrii bilețele și să faci avioane de hârtie din ele, să le trimiți celor dragi – lucru foarte bun, de fapt, pentru că acesta este unul dintre trucurile recomandate de specialiști și pentru părinți și pentru partenerii din cuplu – să lase bilețele pentru copii sau iubiți, ca semn de apreciere

Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, apare și lucrul care mi-a plăcut mie cel mai mult – cele trei planuri ale iubirii – obsesie. Mama lui Flo, Tușa Jo și Renee sunt trei ipostaze foarte interesante, pe care poți face studiu de caz. În vreme ce prima nu reușește să învețe să uite, cea de-a doua învinge spaima de singurătate la mijlocul vieții, iar Renee se dezmeticește înainte de 16 ani. Pentru o societate în care toți suspină după *prima iubire*, această carte este un semnal de alarmă: maturizați-vă și căutați respectul, nu numai senzația.

 

1

Un bărbat pe nume Ove – Fredrik Backman

Există și film, pentru că această carte fiind bestseller internațional, *cartea perfectă*, cum o numesc unele cronici, era imposibil să nu se hotărască și dramatizarea ei, dar… Un mare dar… Puteți viziona filmul și nu veți înțelege pe deplin de ce este considerat un roman comic – da, joacă bine actorul din rolul lui Ove, chiar așa mi-l imaginasem, însă toată năvala aceea de cuvinte ironice și nărăvașe pe care le redă scriitorul în cartea de 428 de pagini, nu pot să fie rostite… (Aceeași problemă am avut-o cu filmul care a apărut după cartea *Castelul de sticlă* – nu, nu e corect să vezi filmul, pierzi toată frumusețea cărții. Nu mai există niciun pic de emoție cu privire la destinul fetei – filmul începe cu ea mare, realizată, cartea începe cu povestea micuței fetițe care se arde și nu știm ce îi rezervă viitorul; poate să fie o celebritate sau poate să fie la pușcărie și să-i povestească unei reporterițe care se află acolo, pentru a-și face un reportaj…)

Un bărbat pe nume Ove seamănă puțin cu Forrest Gump; încearcă sărmanul om să moară și nu reușește, pentru că cei din jur au atâta nevoie de el încât îi arată că merită să trăiești, chiar dacă ți-ai pierdut soția care era cultă, în vreme ce tu erai incult, dar cinstit…

Chiar dimineață citeam un articol despre Giuseppe Giordano, un bărbat de 70 de ani, care poartă cu el fotografie soției sale oriunde merge. Orice lucru îl face în memoria ei, zi de zi. Bătrânelul din Italia și-a pierdut soția în urmă cu mulți  ani, dar nu renunță la dragostea vieții lui. Ia rama cu fotografia soției la plajă, pentru a admira împreună apusul – cam așa făcea și Ove când era vorba despre soția lui – Îi ducea zilnic flori la mormânt, îi îngrijea piatra de mormânt cu duioșie, de parcă i-ar fi mângâiat ei umerii, îi curăța de praf poza și o privea cu dragoste, apoi așeza rama la geam să nu cumva să îl vadă când încearcă să se sinucidă, pentru că știa că nu ar fi de acord cu acest gest…

Observațiile lui Ove sunt realiste, ale unui bărbat de 59 de ani obligat să iasă la pensie – măcar lucrul îl ajuta să uite de moartea soției. După aceea, ce mai avea de făcut? Doar să observe că nimeni, dar nimeni nu mai vorbește altceva decât despre mâncare – lunch! – și niciunul nu mai știe cum să se urce pe scară, ca să facă o reparație…

Dacă tot l-am comparat până acum cu 2 persoane, să mai fac o comparație – e ca o carte pentru adolescenți scrisă în epocă: (în epoca de aur, da, nu în cea de piatră!) trebuie să arate partea frumoasă a fiecărui om, trebuie să scoată în evidență fiecare aspect al situațiilor, trebuie să bifeze toate categoriile sociale, sexuale și intelectuale, trebuie să se termine cu un bătrân care nu mai face gestul la care se gândea cu atâta convingere pentru simplul motiv că viața merită să i se cânte un imn frumos.

Decât să citesc o carte în care oamenii se luptă între ei, reprezentând corporații care vor să distrugă lumea, prefer să citesc Un bărbat pe nume Ove, pentru că scriitura este prietenoasă, ușor de înțeles, descrierile inimii sunt coerente, expresive… Este imposibil să nu intri în toate cotloanele personajelor.

Ar fi interesant dacă fiecare dintre noi ar scrie un roman despre sine Un bărbat / O femeie pe nume… 🙂

 

0

Fluturi striviți – M. Anjelais

De câte ori vedeam la televizor știri despre femei care își abandonează copiii la gunoi, spuneam: *De ce li se dă voie oamenilor să aibă copii fără să urmeze o școală de părintologie?* Normal că, dacă mergeam pe firul logic, ajungeam la o altă întrebare: *De ce sunt lăsați să se căsătorească oameni care nu au nimic în comun?* (Bine, privit din exterior, ți se pare că nu ar trebui să fie alăturați doi oameni; uneori, ai dreptate și ei divorțează, alteori, ei rămân împreună, dar nu neapărat pentru că s-ar potrivi, ci din orice alte considerente sau poate totuși că, deși nu sunt potriviți, găsesc un punct în care să se întâlnească și reușesc să învingă prostia unirii inițiale!)

Există puține licee care să pregătească elevii pentru viață, având manuale de *Pregătire premaritală*. Puține? Poate le numeri pe degetele de la o mână! Asta înseamnă foarte puține. Dacă nu faci parte dintre cei care le urmează cursurile, sigur ai nevoie să citești cartea Fluturi striviți. Pentru că, dacă nu vei reuși să înveți ce să faci, măcar vei înțelege, pe o scală tulburător de înaltă a emoțiilor, cum să ieși din capcanele prejudecăților, obsesiilor, disprețului de sine, neputințelor personale…

Aș recomanda oricărei fete care are impresia că e chemată să aibă grijă de un individ *nițel dus* să pună mâna pe această carte și să o răsfoiască. Poate nu are curaj să vorbească părinților despre ce gândește, dar cartea îi va deschide ochii. Aș spune oricărui băiat care se taie de zor pentru că e refuzat de fete – această carte îți va explica de ce uneori e mai bine să te țină la distanță acele fete. Poate ești protejat prin asta și nu pierzi nimic.

Unul din 25 de oameni este sociopat, spun datele specialiștilor. Adică nu numai că nu exteriorizează nimic, dar nici nu simte nimic: nici durere personală, nici durerea celorlalți. Nu poate înțelege sentimente și nevoi. Tot ceea ce contează este propria-i persoană. Care oricum trebuie tratată ca o zeitate, indiferent de cât de aiurea se poartă sau cât de puțin vorbește. Deși lider excelent, apreciat de cei mari ca unul care sigur va realiza ceva măreț, cel care este totuși puternic, înspăimântător și pretențios, cel care vrea să-i faci mereu pe plac, cel care minte pentru ca să iasă el mereu basma curată nu este de dorit în viața omului care vrea să fie fericit – chiar nu trebuie neapărat să ne cadențăm pasul după un astfel de om.

Aceste lucruri pot fi simțite, însă nu verbalizate, când ești mic. Poți avea chiar spre vârsta majoratului și să nu le poți administra…

*Toată lumea iubea ochii lui Cadence, oamenii spuneau mereu cât de frumoși și de ciudați erau. Cât de extraordinari. Dar câteodată mă gândeam că banalitatea era mai bună. A fost pentru prima dată în viața mea când mi-am dat seama că ceva putea fi atât de ciudat încât să fie stricat, atât de extraordinar încât să fie greșit.* (la 5 ani)

Indiferent cât de fără personalitatea poate părea cineva, tot e mai bună o viață simplă decât o moarte regizată de-un geniu. Pendularea aceasta a copilei care-ar trebui să facă un sacrificiu suprem pentru sclipitorul ei sortit este poate lupta de zi cu zi a unora dintre noi. Acestei zbateri interioare i-a dedicat cartea M. Anjelais: *Tuturor acelora care au ales să trăiască atunci când simțeau că mor…*

Dacă toate aceste lucruri vi se par cunoscute pentru că le încercați pe pielea voastră sau le vedeți desfășurându-se în viața prietenilor, e timpul să citiți Fluturi striviți.

 

 

0

Importanța cuvintelor – cele două cuvinte

Ce înseamnă că ai o prietenă? Știu! Pentru că am avut prietene de toate felurile – de la cele prin corespondență, la cele cărora pe care le vedeam sau cărora le vorbeam zilnic. Dar această prietenă a mea despre care vorbesc azi este destul de greu de găsit în lumea mea. Foarte greu. Motivul nici măcar nu e de spus, de comentat, e dificil de abordat. Însă o asemenea prietenă, în asemenea situație, clar!, nu răsare des.

Țin minte că a fost singura persoană care mi-a dat dovada că se gândește profund la mine, la dezvoltarea mea personală, nu ca specialist, profesionist, ci ca om: *Ne-am gândit că, de vreme ce fata noastră vrea să facă școala de șoferi, e timpul și pentru tine să o faci. Haide, nu mai poți aștepta mult! E cazul!* M-am uitat uluită la ea pentru că eu nu mi-am dorit niciodată asta – sunt foarte repezită și eram sigură că voi fi o fatalitate pe stradă, că mă voi dezlănțui la volan. Pe ea nu o interesa lucrul acesta: *Îți spun eu că e cel mai bun lucru pe care îl poți face pentru tine! Haide, fără discuții!*

Acum, ea are cancer. În timp ce este operată, mă bucur că toate astea se întâmplă departe de țara noastră!

Înainte de ultima operație pe care am făcut-o eu, anestezista a venit la mine, m-a mângâiat pe față și mi-a zis: *Somn ușor*. Când m-am trezit toate lucrurile se rezolvaseră și eram ca nouă. Dar înainte de a cădea în somn, cuvintele acelea mi-au detensionat inima – Somn ușor! Nu le auzisem nici de la cei apropiați, dar le-a rostit pentru mine, cu un glas duios și o dulce alintare a chipului meu concentrat, o străină.

Toată recuperarea mea grea nu a contat pentru că delicatețea acelei secunde m-a urmărit și-mi dădea o căldură fantastică în momentele grele… Ce supărare? Ce chinuri? Am auzit două cuvinte care mi-au luat disperarea necunoscutului: *Somn ușor.*

Nu, *Te iubesc* nu sunt singurele două cuvinte care contează. Descoperi în viață că multe altele sunt cele două cuvinte care îți alină sufletul. Eu i-am scris prietenei mele: *Iubire-iubire* și pentru ea a fost de ajuns – știe că tot ceea ce contează pentru mine în aceste clipe este să-i fie ei bine.

Două cuvinte – doar două…

Important nu e numai să deschizi gura să le verbalizezi sau să le scrii. Important este să construiești o relație în așa fel încât două cuvinte să fie de ajuns, indiferent care sunt ele…