Știu că nu vorbiți cu oricine despre moarte. De fapt, cei superstițioși nu amintesc despre ea de teamă că o cheamă, iar cei ce sunt împăcați cu ea nu vor să-i mai dea nicio secundă – îi vor da destul când va sosi ceasul. Totuși, moartea este parte din viața noastră – așa zic cei mai mulți și eu mă mir de ciudățenia unei asemenea afirmații. Poți spune că moartea încheie viața, că moartea e clipa care întrerupe existența, dar că moartea face parte din viață… Cum să facă parte dacă moartea înseamnă să nu respiri, respirația fiind principala demonstrație că exiști? Ei, în fine, oamenii aruncă vorbe poetice despre moarte, dar când stau față în față cu ideea că s-ar putea să se apropie de ea intră în depresie, trăiesc traume sau au crize. Pentru cei care au întrebări cu privire la moarte, Irvin Yalom a scris cartea Privind soarele în față, în care a vorbit despre terapia pe care a folosit-o cu cei ce au venit în cabinetul său și i-au spus că sunt obsedați de *trecerea dincolo*, de neființă.
Moartea este umbra de care nu ne putem despărți. Teama de moarte crește și descrește, în funcție de anumite împrejurări ale vieții. Pentru că nu avem experiența personală a morții și apoi să putem să ne contemplăm propria neființă suntem în necunoștință și ne temem. Conștientizarea morții poate avea rol de experiență revelatoare, de catalizator util pentru schimbări importante. Răspunsul cel mai întâlnit la întrebarea – ce anume te deranjează la ideea morții – este *lucrurile pe care nu le-am făcut*. După aceea, în ordine, alte frustrări: că nu ai făcut parte dintre populari, că nu ești dintr-un grup interesant sau nu conduci un astfel de grup, că nu trăiești sentimentul de apartenență față de cineva, lipsa unui prieten bun, nu te simți acasă în lumea asta, dar nici nu vrei să o părăsești, nu te regăsești în nimic din ceea ce e în jur, nu-ți cunoști identitatea – de unde vii, cine ești și ce ar trebui să faci, ce se așteaptă de la tine.
Eu nu sunt expert în aceste lucruri și totuși le citesc. Faptul că pot să vă spun pe scurt unele idei din carte nu înseamnă că nu mai are rost să o citiți. Mie ea mi se pare un dar pe care ni-l facem pentru a ne împăca permanent cu ideea că în fiecare zi facem un pas spre marte.
Poate că eu văd anumite soluții din această carte, dar poate dv ați vedea altele. De aceea vă invit să o citiți, dar nu mă pot abține să nu amintesc și unele idei:
1. o mamă și-a calmat fata care era disperată din cauza ideii de moarte folosind două idei: mai ai o viață lungă în față (era adolescentă, deci, da, avea mai mult timp în față, teoretic, decât înapoi) și când o să fii bătrână, vei fi împăcată cu ideea morții, vei fi bolnavă și nu vei mai respinge dispariția (lucru pe care nu-l susțin cei în vârstă, dar mai avea destul tânăra până atunci și oricum la vârsta ei nu vorbea cu cei de 90 de ani ca să vadă cât de mult o mințea mama!)
2. În timpul atacurilor de panică, urmăriți-vă visele din timpul nopții și gândurile ce vă trec prin minte. Ele s-ar putea să vă deslușească viitorul, dar în același timp fiți cât se poate de implicați în prezent pentru că nu puteți să vă ascundeți, să vă refugiați, să stați invizibili – întrebările vă vor găsi.
3. Sperăm că avem ceva proiecte de nemurire – faraonii ridicau monumente sau temple, ucideau slugile ca să le ia cu ei, își strângeau în mormânt tot ce au, în vreme ce părinții de azi speră să se împlinească prin copii; dar cum mumiile nu sunt exemple de viață, că nu mai curge nimic prin venele lor, nici copiii noștri nu sunt destul de puternici pentru a purta această sarcină – să ne ducă numele mai departe.
4. Ca să simți că trăiești cu adevărat și să nu regreți trecerea vieții, trebuie să fii atent ce alegi în viață – exact ceea ce vrei și ceea ce îți este important pentru tot restul vieții și trebuie să ai disponibilitatea de a-ți asuma riscuri.
5. Ca să poți să ai bucuria vieții, trebuie să lupți pentru ea. Perfecționismul este unul dintre cei ce mănâncă timpul vieții, de aceea întâlnim poezia celebră: Mai bine, foarte bine, să nu lași niciodată/ până când binele nu-l faci mai bine și binele foarte bine. (până când toate vor ajunge foarte bine barba îți va crește de un km și vei primi palma de la Doamna cu Coasa… Mai bine bucură-te de ceea ce poți face, în așa fel încât să nu-ți fie rușine și mergi la următorul lucru pe care ți l-ai dori.)
6. Epicur merge pe trei direcții – despre acestea trebuie neapărat să citiți: mortalitatea sufletului, nimicnicia absolută a morții și argumentul simetric. Vă las bucuria de a vi le însuși singuri.
7. Transmiterea prin reverberație înseamnă să fii o piatră care formează un cerc în apa în care cade și cercul respectiv se va uni cu altul și cu altul… Prin atingere de ceilalți, de viețile lor sau de inima lor, vom reuși să rămânem în mintea lor și ne vom pune amprenta pe ceea ce vor face ei mai bine.
8. Un *joc* al vieții este următorul – dacă ar fi să retrăiești aceeași viață ca cea trăită până acum, care sunt regretele legate de ea? Ce faci acum pentru ca peste un an să nu mai ai această teamă?
9. Devino ceea ce ești căci ceea ce nu ne omoară ne întărește.
10. Unii refuză împrumutul vieții ca să nu plătească tribul.
11. Depășirea terorii morții se poate face prin relaționare. Noi avem două feluri de singurătate – cea cotidiană și cea existențială. Dacă în cea cotidiană mai putem invita pe cineva sau cineva îndrăznește să spargă zidul ciudat ridicat de noi, în cea existențială, murim singuri, nu putem avea pe nimeni alături.
12. Argumente pentru a nu te teme de moarte: după ce închizi ochii definitiv ești acolo unde erai când încă nu te născusei. Îți amintești unde te aflai? Nu! Așa este și cu moartea. Există un spațiu pe care nu-l cunoaștem noi oamenii în care ajungem și acolo, ei bine, acolo nu știm că ratăm lucruri importante, nu știm că celor dragi le este greu și nici nu ne chinuim emoțional pentru că nu putem interveni pentru a-i ajuta.
13. Importante în viață sunt puterea empatiei, a prezenței, dezvăluirea de sine în fața oamenilor, să transformăm undele noastre în fapte de influență, în acțiune, faptele bune, recunoștința, propria înțelepciune, valoarea regretului, relaționarea cu ceilalți, confruntarea cu realitatea; Ca să devii înțelept trebuie să asculți câinii sălbatici care latră în pivnița ta.
14. Irvin nu are nicio relația cu Dumnezeu, nu se raportează la o forță divină. Este umanist și tot ceea ce contează pe el este ceea ce i se întâmplă omului acum, nu îi mai pasă de sufletul după moarte. Aceasta pentru că este foarte citit și știe că după moarte nu există suflet; ideea a fost inventată de Platon, el a răspândit-o, așa că nu are nimic nici iudaic, nici creștin… Personal, sunt de acord cu el, deși cred în Dumnezeu. Dar cum Dumnezeu nu a lăsat omului suflet după moarte, omul în moarte nu face altceva decât doarme, este ca într-un somn. Nu aude ce zic ceilalți, nu e conștient de lacrimile celorlalți. Se va trezi la revenirea Fiului Divin – așa cum spune Crezul Creștin – când va să vie să judece vii și morții. Deci nu mă tem că sufletul meu va fi călător și nefericit, nici de ideea că aș putea să-mi observ oamenii iubiți degradându-se sau depravându-se, nici pentru că m-aș transforma în făpturi imateriale despre care le place cu atâta insistență să scrie oamenilor în ultimul timp – fantome, vampiri, strigoi.
15. Ultimele gânduri:
- dacă ești responsabil pentru ceea ce a mers prost în viața ta, atunci tu și numai tu poți schimba lucrurile înainte de moarte
- caută sincronizarea infinitului din care faci parte și rămâi în experiențele revelatoare
- trecerea de la materialul exterior la materialul interior – cu alte cuvinte, maturizarea
- impactul cuvintelor asupra celor din jur (nu se poate să vorbești soțului pe același ton cu care îi vorbești subalternului, după cum nici el nu ar trebui să se adreseze soției de parcă ar vorbi cu un copil de 3 ani cu retard psihic)
- atenția ca nu cumva furia împotriva morții să nu aibă originea în filmele, cărțile, poemele care ne-au marcat de-a lungul timpului, când de fapt ele nu sunt realiste.
- nu este destul ca terapeutul să aibă empatie față de pacient, trebuie să-l ajute pe acesta să și-o dezvolte pe a lui punându-i întrebarea – cum crezi că mă fac să mă simt comentariile tale, pe mine, care nu am teamă de moarte, când tu ești obsedat de moarte și poate foarte bine să nu fie reală, să nu ai dreptate, să nu merit să te porți astfel cu mine.