Tinerețile lui Daniel Abagiu – Cezar Paul-Bădescu

Când am aflat că în această carte se prezintă adolescența în comunism, am fost dornică să o citesc. Îmi place să-mi amintesc de vremea de atunci. Nu de aspectele negative ale comunismului, despre lipsuri, ci despre atmosfera aceea. Pentru că au fost anii în care am crescut, pentru că nu e vorba despre 2-4 ani, ci despre 18. Nu poți da deoparte 18 ani din viața ta pe motiv că, istoric, au fost un eșec. Ce-i pasă codrului dacă din el rupi o rămurea, vorba poetului? Dar omului chiar îi pasă dacă-i iei 18 ani. Unii poate nici nu au reușit să atingă această cifră, alții au depășit-o cu 5 și și-au pierdut viața. Cum să nu conteze 18 ani?

Imaginați-vă un personaj inocent ca mine, intrând în toate librăriile capitalei și întrebând de acestă carte. Foarte dornic (personajul) de a citi ce scrie acolo. Rostind rapid cuvintele, pentru că doamnele care vând la librării, nu știu cum se face, dar mai mereu sunt pe grabă, nu au niciodată chef să ridice ochii din fondul de carte pe care îl tot mângâie cu privirea. Se pare că s-au atașat emoțional de el și nu vor să-l vândă. 🙂

Una dintre vânzătoare, însă, m-a privit cu un zâmbet foooooarte larg și atunci am încremenit. Ce i-a venit? Apoi a chicotit ca o adolescentă și nu înțelegeam ce o gâdilă. *Pe Labagiu ăsta l-am avut acum ceva vreme, dar nu mai e.*

În acel moment, am realizat *șmecheria* titlului și mi-a fost jenă că sunt chiar așa de nepricepută la *șmechereze*. Din acest moment, nu cred că mai trebuie să explic ce puteți găsi în carte… – eu am împrumutat-o de la bibliotecă, până la urmă.

Oricum, ideea e că se merge mult pe penibilul anilor – nu comunismului :-), ci adolescenței. Mă întreb dacă există vreun om care să-și amintească despre adolescență ca despre o perioadă a biruințelor. 🙂 A, bine, îmi dau seama că, totuși, s-ar putea să fie astfel de persoane. Dar, cu siguranță, nu se vor apuca să scrie cărți pentru că liniștea și seninătatea din fiecare zi nu prea-ți dau subiecte de dezvoltat în romane. Mda, dacă aveți un exemplu de povestire pașnică despre viață, sugerați-mi-l și mie.

Întrebat fiind dacă ar sugera această carte copiilor – că doar despre ei este vorba, nu? 🙂 (să nu uităm că în ultimul timp specialiștii spun că adolescența se întinde până la 24 de ani – iată de ce mi se pare crimă și pedeapsă să te căsătorești la 19-20 de ani – în câțiva ani vei gândi altfel… ) – autorul a răspuns categoric NU. Este o carte pentru cei care au trecut de vârsta zvârcolelilor adolescenței; poate chiar pentru masochiștii care în loc să uite cât de prostuți erau se reped la imaginile respective (evident, totul impregnat cu multă curiozitate cu privire la sex și un adevărat tratat despre fumat și țigări, de zici că trebuie să-ți dai licența în acest subiect!)

 

Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

La Clubul de lectură de la Biblioteca Emil Gârleanu, unde particip în fiecare ultimă zi de joi, de la ora 10.30, am decis să citim această carte – elegant titlu, nu? Luminița, mon amour. Ceea ce pe prietenele mele le-a incitat, mailul care deschide cartea, pe mine m-a blazat. (Oare cum poate același lucru să producă efecte atât de diferite în noi? Bine, acum era vorba despre persoane diferite, dar sunt și situații când lucruri care cândva ți se păreau neînsemnate și tot tu apoi le găsești minunate sau fantastice și apoi le vezi îngrozitoare… Ei, stilurile acestea unice și schimbarea aceasta din noi! 🙂 )

După cum cartea este un fel de dezvăluire scrisă mai mult terapeutic, scopul ei – vă garantez – este pe noptierele tinerilor îndrăgostiți sau pe al cuplurilor codependente. Tinerii trebuie să o citească pentru a nu ajunge în această capcană, cuplurile – pentru a se rupe din acest circuit bolnav de *ia și dă-mi ce ai mai rău*. Nu este nimic științific. Dar, după ce intri în atmosfera aceea de cuplu în care fiecare e sincer – și în sentimente și în emoții și în durere – te arde palma: ai vrea să tragi una, pe rând, fiecăruia, să se trezească fiecare la realitate.

Pentru cei care au citit cartea, am o întrebare (da, sigur, sunt multe de discutat și mă gândeam să abordez fiecare subiect, dar nu am acum timp, poate vreodată le voi lua pe rând, la disecat, cu atât mai mult cu cât atât de multă lume e afectată de acest fenomen al… relațiilor disfuncționale din cauza unei boli psihice – nu neapărat grave!):

personajul feminin și-a hrănit boala pentru a-l lăsa pe cel masculin să fie un adevărat leu, tocmai pentru că era un timid și un neputincios în prezența altei femei (cum de a ales-o tocmai pe ea, o oarecare cu mult păr – și nu pe cap! 🙂  și a rămas cu ea, în ciuda condițiilor vitrege? 🙂 )

sau

el i-a alimentat boala prin faptul că i-a căutat leacul, drum spre ieșirea din tunel, fără să țină cont de repetatele ei răspunsuri: *nu mă ajuți cu nimic dacă faci asta!*?????

Nu mă interesează ce a vrut să spună scriitorul, ci ceea ce simte fiecare. Pentru că eu am cunoscut pe cineva care a zis: *La 18 ani aveam o părere atât de proastă despre mine încât mi-am dorit să găsesc pe cineva bolnăvicios, pe cineva fără personalitate, de care să am grijă toată viața, pe cineva care să aibă nevoie de mine, altfel nu mi-aș fi găsit rostul în lume…*

Culmea este că o parteneră de acest fel a găsit, dar între timp criza adolescenței disprețuite a trecut și el a devenit un om care ar fi putut muta munții, însă nu mai putea face nimic pentru că trebuia să țină în raza vederii persoana cu handicap (doar un mic neajuns psihic) pe care a ales-o în cel mai de neputință moment al vieții.

Ei, de-asta zic eu că e o carte care merită citită dacă ar trebui să treci pe la terapie – ori cu un psiholog ori cu un psihiatru. Poate nu mai dai banii medicilor, ci revii pe pământ, datorită acestui antimodel…

Succes.