Bine, poate voi nu recunoașteți. Uite că eu recunosc: uneori, mi se pare că toți ar trebui să piardă și să câștig eu, pentru că sunt *cea mai cea dintre cei mai cei*… Bine, sunteți minunați pentru că nu ați gândit niciodată ca eroul lui Eminescu: *Poate sunt chiar eu Dumnezeu!* Poate!
Ideea e că zilele trecute m-am dus la biblioteca Emil Gârleanu, locul unde-mi plăcea să stau și să citesc. Acum mai mulți ani! În ultimul timp, au avut loc tot felul de schimbări acolo și nici eu nu am mai avut timp pentru ea. Dar de împrumutat tot am împrumutat cărți. Am tot amânat înapoierea unei cărți (știți cum se procedează, nu? Se dă telefon la bibliotecă, în cea de-a 21 a zi de când ai luat-o și se prelungește termenul! Nu se ține cartea acasă fără să comunici cu bibliotecarul!), iar când am reușit să o duc… era să leșin: ludoteca frumos colorată și plină de volume strălucitoare era sărăcăcioasă, fără niciun vino-n coa*…
Sigur nu aș fi dat pe acolo în cei 10 ani cât am frecventat-o, dacă era așa mereu. M-am simțit iritată de modul în care a ajuns; eram plină de nervi pentru că *tot ce e bun în țara asta se strică* (placă veche!) și toate cărțile pe care le căutam dispăruseră. Au dat la casat toată literatura de copii dinainte de *89, ceea ce înseamnă iresponsabilitate – spuneau copiii *tovarășe* dirigintelui, dar erau unele cărți atât de interesante… Deveneam din ce în ce mai agresivă pentru că nu mai găseam nici cărțile de copii cu care a crescut fiul meu – și acelea deosebite! – și m-am întrebat: ce fel de ludotecă e asta? (Nu mai vorbim că nu aveau niciun poster pe pereți, că nu erau jucării sau ceva ghirlande în jur, în vreme ce înainte erau și balansoare de plastic!)
În timp ce furia creștea în mine, dacă venea un toreador în fața mea sigur își încheia socotelile cu viața, în caz că mă provoca, văd cum se deschide ușa de la intrare de trei ori, fără să observ cine apare sau dispare… Cum să te uiți la alții când tu ești plin de dispreț față de societate? Mocnești în tine, faci până la urmă implozie, iar ceilalți nu înțeleg ce ți-a venit de-a-i dat ortu* popii că doar erai în floarea vârstei. (aviz celor care au reacții ca ale mele! 🙂 )
Și numai ce aud râsete de copilași și gângurit de bebeluși, văd trei chipuri de mame, obosite, nearanjate, dar zâmbind și ele. Ce să vezi? În locul acela chinuit, fără nicio atracție, doar cu niște perne aruncate pe jos, neinteresate ca mine de culori multe pe ziduri, aceste persoane se întâlneau pentru socializare. Copiii se jucau când pe perne, când pe jos, mai luau o carte, o mai trânteau, mai întrerupeau discuțiile mamelor, dar mamele erau în sfârșit fericite: vorbeau cu cineva pe limba lor…
Mi-am dat seama atunci că da, eu nu sunt cea mai importantă din Univers. Dacă aș fi fost, ludoteca Emil Gârleanu ar fi rămas la fel de atrăgătoare ca altădată. Ca să am eu unde veni. Dar se pare că sunt și alte locuri unde mă pot eu duce, pentru ca cele mai importante din Univers, aceste mame încântate de faptul că nu trebuie să plătească pentru un ceai sau să explice de ce copilul mai trage câte un țipăt, să se refugieze aici… M-am gândit atunci la cât de diferite sunt perspectivele din care privim noi lucrurile: eu căutam frumusețea de altădată ca să pot obține fericire, ele se bucurau cu nimicul de acum…
Am fost încântată pentru ele și am plecat cu inima plină de satisfacție că, deși uneori o mamă are impresia că e nimeni între pereții casei ei, cu toate pe care le are de înfruntat în creșterea copiilor, s-a demonstrat că e cea mai importantă din Univers.
(Ceea ce, desigur, nu scuză actuala stare a fostei ludoteci! 🙂 )
Despre sufletul meu 